Savin BADEA - CĂLIN NEBUNUL - poemul meu (integral)
CĂLIN NEBUNUL - poemul meu
C) CĂLIN NEBUNUL - poemul meu
Prelucrare după basmul cules de Mihai EMINESCU.
Poem dedicat CODRUŢEI.
- CĂLIN NEBUNUL - Cuprinsul. EMINESCU SĂ MĂ JUDECE!
- Folclor - CĂLIN NEBUNUL (A)
- Mihai EMINESCU - CĂLIN NEBUNUL (B)
- Savin BADEA - CĂLIN NEBUNUL - poemul meu (C. - prima...
- Savin BADEA - CĂLIN NEBUNUL - poemul meu (C. - a doua...
- CĂLIN NEBUNUL - COMPARATIV - (ABC) - (prima...
- CĂLIN NEBUNUL - COMPARATIV - (ABC) - (a doua...
- Mihai EMINESCU - CĂLIN FILE DE POVESTE
- CĂLIN NEBUNUL - COMPARATIV - (ABC) - TEXT INTEGRA...
- Savin BADEA - CĂLIN NEBUNUL - poemul meu (integral...
Se divide în 3 părţi.
CĂLIN NEBUNUL
I
1(strofa) 1(secvenţa)
…Era odat’ un Împărat
Şi-avea trei fete insul,
Frumoase cum nici n-ai visat,
Să baţi întreg cuprinsul.
2
La soare te puteai uita, 5
Strălucitorul soare,
La cele trei fecioare ba,
Stînd floare lîngă floare.
3
Tustrele erau dulci comori,
Înalte, o mîndreţe, 10
Dar cea mijloacă din surori
Un pisc de frumuseţe:
4
Cu doi bujori în obrăjori
Şi buze moi ca fraga,
Doi ochi „nu-mă-uita” şi flori
În păr de aur draga.
5 2
Amu, din cîţi feciori plecaţi
Din cele patru vînturi,
Toţi fii de crai şi de-mpăraţi,
Veniţi cu-alai şi cînturi, 20
6
Bătrînul Împărat, noros,
Tunînd, fără sî-i pese,
I-alungă pe acei frumoşi,
Rîvniţi chiar de prinţese,
7
Dar mai amînă pretendenţi, 25
Zicînd că prea-s necoapte,
Să mai rămînă-o zi prezenţi,
Măcar o bună noapte…
8
Şi cum făcea, cum desfăcea,
Plecau mofluzi şi-aceia… 30
Ce dacă fata şi-i dorea,
Stîrnind în ea femeia!
9 3
Acu,-ntr-o seară, trei feciori
Veniră şi cerură
De soaţe cele trei surori, 35
Făcînd cam multă gură.
10
Dar tatăl, neînduplecat,
Nevrînd să dea niciuna,
Zicănd că nu-s de măritat,
Tustrele, măcar una… 40
11
Atunci ieşiră-afar’ cei trei
Atunci ieşiră-afar’ cei trei
In curtea din cetate,
S-au pus să fluiere-ntre ei,
Cum numai Dracul poate,
12
Şi-atunci, iscat ca din nimic, 45
Şi-atunci, iscat ca din nimic, 45
Se face-un nor mai mare,
În care fiece voinic,
Din cei trei fraţi dispare.
13 4
Rotiţi într-un vîrtej iuţit,
13 4
Rotiţi într-un vîrtej iuţit,
Ce gîndul nu-l pricepe, 50
Se duc într-un vacarm cumplit
Şi-un nechezat de iepe,
14
În zbor întins, spre asfinţit,
Topindu-se în zare –
Cei trei flăcăi care-au răpit 55
Trei zîne răpitoare.
15
Au fost trei zmei şi-au dispărut
Cu fetele tustrele…
Stă tatăl uluit şi mut
Cu ochii după ele. 60
16
Acu,-mpăratul supărat
A dat o sfoară-n ţară
În patru vînturi, răspicat,
Iar olăcarii zboară:
17 5
Că cine va găsi, îndat’, 65
Pe cele trei prinţese,
Îl unge mare împărat
Şi-i dă, fără să-i pese,
18
Comoară şi palat, temei,
Juma de-mpărăţie 70
Şi-o fată, pe ales, din trei,
Nevasta lui să fie.
19
Apoi, tot cătrănit, a dat
O straşnică poruncă,
Să-i facă turn însingurat, 75
În munţi sîlhui, pe-o stîncă,
20
Căci el va sta în turnul său,
Plîngînd să se închine,
Uitat să fie, dacă-i rău,
Bine vestit, de-i bine. 80
21
Iar treburile lui de stat,
Le-a-ncredinţat la sfetnici,
Să fie numai înştiinţat,
De se ivesc nemernici.
14
În zbor întins, spre asfinţit,
Topindu-se în zare –
Cei trei flăcăi care-au răpit 55
Trei zîne răpitoare.
15
Au fost trei zmei şi-au dispărut
Cu fetele tustrele…
Stă tatăl uluit şi mut
Cu ochii după ele. 60
16
Acu,-mpăratul supărat
A dat o sfoară-n ţară
În patru vînturi, răspicat,
Iar olăcarii zboară:
17 5
Că cine va găsi, îndat’, 65
Pe cele trei prinţese,
Îl unge mare împărat
Şi-i dă, fără să-i pese,
18
Comoară şi palat, temei,
Juma de-mpărăţie 70
Şi-o fată, pe ales, din trei,
Nevasta lui să fie.
19
Apoi, tot cătrănit, a dat
O straşnică poruncă,
Să-i facă turn însingurat, 75
În munţi sîlhui, pe-o stîncă,
20
Căci el va sta în turnul său,
Plîngînd să se închine,
Uitat să fie, dacă-i rău,
Bine vestit, de-i bine. 80
21
Iar treburile lui de stat,
Le-a-ncredinţat la sfetnici,
Să fie numai înştiinţat,
De se ivesc nemernici.
22 6
Acu, prin jur, ca timp, un ceas, 85
Era un sat pe-o vale
Şi-un om cu trei feciori acas’,
Cu griji şi angarale.
23
Doi dintre ei au fost ce-au fost,
Dar unul ca niciunul - 90
Şedea-n cenuşă ca un prost:
Era Călin Nebunul.
24
Dar toţi voinici, şi gospodari,
Frumoşi, voioşi, ca focul!
Şi-au zis cei doi din fraţi mai mari: 95
“ – Să ne căutăm norocul!
25 7
Să batem lumea-n lung şi-n lat,
Să le găsim pe fete!”
Sare Călin: “ – Ne-ntîrziat!
Voi fi în brînză: iete!” 100
26
“ – Hai! Că-mpăratul e zorit:
Dă bani de cheltuială,
Mîncare pentru ghiftuit
Şi strai de primeneală.”
27
Acu, ei fac dintr-o nuia 105
Un arc – săgeata zboară –
Şi-acolo unde va cădea
Fac un popas de-o seară.
28
Aruncă primul spre zenit,
Acel’ din fraţi mai mare, 110
Şi-n două zile au găsit
Un lac cu trei izvoare.
29 8
Aruncă şi cel mijlociu
Săgeata lui spre soare
Şi-au mers trei zile, vai şi chiu!, 115
Şi dau de-un lac mai mare.
30
Apoi a tras şi-acel Călin
Cu arcul o săgeată,
De-au mers trei luni de zile şi-n
Trei luni de nopţi o dată! 120
31
Dar iată locul de popas.
Şi zic cei mari în glumă:
“ – Nebunule, ne-ai cam rămas,
Parcă n-am fi de-o mumă!”
32
Popasu-i cu copaci umbroşi, 125
Pe-un mal de rîu în spume,
Doar cei viteji şi norocoşi
Îl pot găsi prin lume.
33 9
Mergînd, pe drum au terminat
Şi cremenea şi-amnarul, 130
Dar dintr-un ultim scăpărat
Şi-aprinse focul jarul.
34
Să nu se stingă nicidecum,
E musai să-l păzească,
Să-l înteţească, dacă-i scrum, 135
De vînturi să-l ferească.
35
Iar dacă, totuşi, va fi stins
Şi nu mai e văpaie,
Să taie capul celui prins
C-a adormit la paie! 140
36
Acu, cei mici adorm subit
Şi a rămas cel mare,
Da'-n crucea nopţii au venit
Un vuiet şi-o vîltoare:
37 10
Era un zmeu – Trei Căpăţîni – 145
Şi: “ – Hai la luptă cruntă!
Că-mi calci moşia din bătrîni,
Fără de drept… Hai, trîntă!”
38
“ – Hai!” – zice Nenea. Ş-o luptat,
S-a pus să-l şi răstoarne, 150
La omorît şi l-a tranşat
În trei căpiţi de carne.
39
“ – Măi, fraţilor, cît aţi dormit,
Eu m-am luptat cu zmeul.
L-am tot tăiat şi căsăpit 155
Şi iată-l, feteleul!”
40
A doua noapte, cel mijloc
Stă treaz la foc de strajă,
Iar pe l-al nopţii trist soroc
Vine-un zefir, o vrajă. 160
41 11
Acu’, cei doi au adormit
Şi-şi mîncă porcii jirul,
Zefiru-n vuiet s-a-nteţit
Şi-i un vacarm zefirul.
42
Alt zmeu, zis Patru-Căpăţîni, 165
Zice: „ – La luptă dreaptă!
Că-mi calci moşia din străbuni.
Numai să vezi, aşteaptă!”
Numai să vezi, aşteaptă!”
43
„ – Hai!” – şi mijlocul s-o luptat,
S-a pus să-l ia de coarne, 170
L-a omorît şi l-a tăiat -
Patru căpiţi de carne.
44
„ – Măi, fraţilor, cît aţi dormit,
Eu m-am bătut cu zmeul,
L-am tot izbit şi dovedit 175
Şi iată-l paraleul!”
45 12
Şi s-a-mplinit un alt soroc:
Venind Călin Nebunul,
Să pună vreascuri peste foc,
Să ardă pîn’ la unul; 180
46
Acu’, cei mari adorm visînd,
Dar vine muştereul,
Cu şapte căpăţîni la rînd,
A opta fiind chiar zmeul.
47
„ – Măi, hai la luptă, bre, Călin!” 185
„ – Hai!”, zice şi mezinul –
Pe zmeu îl cunoştea deplin,
Iar pe Călin, hainul;
48
Căci zmeul era năzdrăvan,
Ca şi Călin Nebunul – 190
De zmei nu-i lipsă pe tăpşan,
Dar şi Călin e unul!
49 13
Se luptă ei, se luptă greu,
Viteji fără pereche,
Şi l-a tăiat Călin pe zmeu, 195
Da’ numai’ de-o ureche!
50
Şi-o picătură a picat
De sînge… stinge focul…
Şi-aşa, prin beznă, s-au luptat,
Pîn’ ce-a venit Norocul; 200
51
O ploaie cade din senin
Şi-i pune-un strop pe gură
Şi-atunci s-a opintit Călin:
- Să vezi tăvălitură! –
52
Pe zmeul cel împeliţat, 205
Împlătoşat cu coarne,
L-a smotocit şi l-a tăiat
În opt căpiţi de carne.
53 14
Şi-acum... ei?, ce te faci, Călin?
Foc nu-i şi nici scînteie! 210
Agale, lîngă rîul lin,
Căta tăciuni să-şi ieie.
54
Şi a ajuns la un copac.
Suind în pin, spre zare,
Zări un foc, un vîrf de ac, 215
Lucind în depărtare.
55
Coboară din copac şi cum
E jos se şi porneşte,
Se-ndeamnă fluierînd la drum
Şi-un om dormind găseşte: 220
56
„ – Măi, bună noapte, om străin!” –
Zice Călin Nebunul.
„ – Mulţam’ matale, Domn’ Călin!” –
Zice şi-acela, unul.
57 15
„ – Da’ cine eşti, bătrîn hoinar?” 225
„ – Sunt Sfîntul De-cu-Sară.”
Şi-l leagă bine de-un stejar,
Nebunul cu o sfoară.
58
Prea-bine mulţămit de-acum,
Din nou pe jos porneşte, 230
Tot fluierînd şi tot pe drum,
Alt adormit găseşte:
59
„ – Măi, bună noapte, om străin!” –
Zice Călin Nebunul.
„ – Mulţam’ matale, Domn’ Călin!” - 235
Zice şi-acela, unul.
60
„ – Da’ cine eşti? – întreabă iar.
„ – Sunt Sfîntul Miez-de-Noapte.”
Şi-l leagă bine de-un arţar,
Dar dă de altul… Şoapte: 240
61 16
„ – Măi, bună noapte, om străin!” –
Zice Călin Nebunul.
„ – Mulţam’ matale, Domn’ Călin!” –
Zice şi-acela, unul.
62
„ – Da’ cine eşti?” – întreabă iar. 245
„ – Sunt Sfîntul Zori-de-Ziuă”.
Şi-l leagă bine de un par
Să nu se facă ziuă.
63
Sfîrşită-i treaba de acum.
Din nou pe jos porneşte, 250
Tot fluierînd şi tot pe drum,
Cu rîvnă, voiniceşte.
64
Ajunge el la loc viran,
Unde zărise focul,
Lîngă o groapă, pe-un maidan, 255
Cu pirostrii cît locul –
65 17
Se fierb trei vaci într-un cazan
Şi-n spuză coace-o turtă.
Călin Nebunul, năzdrăvan,
Se miră: „ – Ce de burtă!” 260
66
În jur dorm doisprezece zmei
Şi două mari zmeoaice,
Mamele zmeilor acei,
Enormi, cît cinci ursoaice.
67
Călin Nebunu-n hîrb îşi ia 265
Vreo doi tăciuni cu care
S-aprindă focul, şi-n lulea,
Şi pleacă-n graba mare.
68
Dar o miroznă s-a ivit,
Aşa, ca voal de boare, 270
Şi, cum-ne cum, ademenit,
El gustă din mîncare.
69 18
Un strop de apă clocotit
Pică c-o buşitură
Pe zmeul mare, adormit, 275
Trezit de-acea arsură.
70
Pe o ureche i-a picat,
Iar zmeul straşnic ţipă,
Înnebunit, înfuriat,
Sculînd alţi zmei în pripă, 280
71
Şi-aceia, dacă s-au sculat,
Fac hărmălaie mare,
Prind pe Călin, bine legat,
Cu gînd să îl omoare.
72
„ – Lăsaţi-mă, că-s om sărac, 285
Mă rog Domniei Voastre…”
Dar zice zmeul spre dănac,
Cu vorbe dulci, măiastre:
73 19
„ – Dacă ne-aduci pe fata lui
Împăratul Roşu, 290
Păzită straşnic de doi şui,
Căţelul şi Cocoşul!”
74
„ – De ce n-o luaţi că sunteţi zmei
Şi tari precum o stîncă?...”
„ – Am lua-o noi, dar vezi, acei 295
Sar toţi şi ne mănîncă.
75
Noi suntem duhuri de liman,
Din cele necurate,
Pe cînd tu, om şi pămîntean,
Poţi trece lesne toate! 300
76
Cu noi Căţelul e turbat,
Cucoşul cîntă-n strună,
Ne cată straja prin palat
Şi ca pe boi ne mînă.”
77 20
Dar tot Nebunul mai viclean: 305
„ – Haideţi, măi zmei, cu mine,
Căci eu sunt om şi pămîntean
Şi-o-ţi trece toţi cu bine.
78
Cucoşul nu va mai cînta,
Nici Cîinele n-a bate…” 310
Dar taman cînd Călin vorbea,
Vede-un voinic: de coate,
79
Legat de un stejar bătrîn,
C-o funie cît şapte,
Dar insul fuge şi-i rămîn 315
Mîinile-n crengi legate.
80
Ei merg pe-o cărăruie-n şir
Spre-a Roşului cetate,
Cu iederă şi trandafiri
Şi turnuri crenelate. 320
81 21
Străbat prin codrul cel umbros
Spre pisc de stîncă şuie,
Pe lîngă rîul unduios,
Spre mîndra cetăţuie.
82
În jur tufişuri şi brădet,
Poieni de vis în floare, 325
Sub Luna poleind cochet
A rîului splendoare.
83
Dar, iată, rîu-i prăvălit –
Prăpastia-i adîncă – 330
Un pod din bîrne arcuit
Din colţ în colţ de stîncă;
84
Sub el, cascada urlă rău,
Curgînd, sclipind vioaie,
Şi se prăvale-adînc în hău, 335
Unde renasc puhoaie.
85 22
Peste cascadă, fluierînd,
Trece Călin şi zboară
Toţi zmeii necuraţi, la rînd,
Cu răgete de fiară. 340
86
Apoi pîrîul pleacă-n chei,
Ascuns de-o vale-adîncă.
Nebunul de Călin – ehei! –
E sus pe-un vîrf de stîncă.
87
Iar zmeii, răsuflînd din greu, 345
L-ajung, din munte-n munte:
„ – Călin Nebunule, eşti zmeu,
De stai mereu în frunte?”
88
Iarăşi Călin, neobosit,
Le zice: „ – Măi, zmei – drace – 350
Ce-a fost, de-acum am isprăvit,
Dar greul e dincoace!”
89 23
Pe-un vîrf golaş, urcat în cer,
Trecînd cu bine toate,
Ajung la nişte porţi de fier, 355
Închise cu lăcate.
90
Dar nu tu Cîine, nici Cucoş!...
Zice Nebunul: „ – Bine!...
Aici stă Împăratul Roş'?”
Da’ nu-i răspunde nime’.” 360
91
Şi-atunci, pe poartă, voinicos,
Urcă Nebunul nostru:
„- Măi, zmeilor, la ce folos
Să fiu eu prostul vostru?
92
Veniţi şi voi! Vă iau de păr, 365
De coamă, cîte unul!...”
Şi chiar o face,-ntr-adevăr,
Cu spor, Călin Nebunul.
93 24
El lua cîte un zmeu la rînd
Să-l suie în ogradă, 370
Da-i lua şi capul, numărînd,
C-un şuierat de spadă.
94
Şi-aşa, din doisprezece zmei,
Făcuţi pilaf, grămadă,
Călin îşi face scări din ei 375
S-ajungă în ogradă.
95
Căci mîndrul, Împăratul Roş',
Cu zid grozav şi poartă,
Habar n-avea de păcătoşi,
Nu se temea de ceartă; 380
96
Nici chiar de hoţi, nici de netoţi –
Pe-aceştia nu-i cunoaşte –
Căci uşile de şapte coţi
Erau deschise vraişte.
97 25
Ferestrele de la palat 385
Stau larg deschise-ntruna,
Să intre aerul curat
Şi Soarele, şi Luna.
98
Călin Nebunul s-a suit
Pe-alei şi line pante, 390
Pe scări din aur şi granit
Bătut cu diamante;
99
Şi a ajuns, atent mergînd,
Pînă-n iatacu-n care
Prinţesa doarme suspinînd 395
În trista ei visare.
100
Luna cea plină de mister
Aşterne prin fereastră
Sclipiri de galben giuvaer
Pe trandafiri şi glastră. 400
101 26
Prinţesa iarăşi s-a trezit
Cînd tristul vis o lasă:
Frumoasă-i de nepovestit,
Nespus de mult frumoasă.
102
Pe buze roze un surîs, 405
Îşi ia spre dînsul zborul,
De parcă-n vis ea ar fi rîs
De el, cutezătorul;
103
Cel ce-n eresuri zburător,
Duios, Călin Nebunul, 410
I-aşterne un surîs-fior,
Doar unul, numai unul.
104
Sărut suav şi sfiicios,
Cu mîngîieri pe sînul
Ei, mirosind a măr gustos, 415
Da’ pătimaş, Nebunul!
105 27
Călin priveşte-ngîndurat
Prinţesa adormită,
Care şi-n vis l-a sărutat…
Şi-acum e fericită. 420
106
O mînă caldă i-a întins
Şi fericită-l cată,
Superbe voaluri s-au desprins
Şi iat-o goală toată.
107
Ea-n mînă are un inel 425
De aur cu topaze,
Din care izvorăsc mişel
Miraculoase raze.
108
Flăcăul scoate-ncet, uşor,
Gingaşa ei podoabă 430
Şi pleacă-apoi nepăsător
Spre poartă, fără grabă.
109 28
Străbate sălile pustii
Şi coridoare goale,
Printr-un palat cu oameni vii, 435
Dar fără gărzi în cale.
110
Şi nu-s nici cîine, nici cucoş,
Doar luna, durdulica,
Căci doarme Împăratul Roş’
Şi fiica lui, Domnica. 440
111
Cînd a ajuns la zmeii-stîrv,
Cei căsăpiţi la poartă,
Le taie limbile la vîrf
Şi-ntr-o basma le poartă.
112
Pe poartă sare dintr-un salt, 445
Pornind pe-acea cărare
Ce trece muntele înalt,
Din pisc în pisc, spre zare.
113 29
Din nou ajunge la ceaun
Şi-o taie pe-a bătrînă; 450
Zmeoaica-noră, ca din tun,
Scăpă c-o fugă bună.
114
Pe-un deget ia ceaunul plin,
Pe celălalt turtoiul,
Şi-n hîrb îşi ia tăciuni Călin, 455
Lăsînd prin gropi gunoiul.
115
Porni. Găsi pe Zori-de-Zi
Şi-i dărui din turtă,
O ţîr’ de carne dîndu-i şi:
„- Hai, pleacă, Minte-Scurtă!” 460
116
La fel, găsind pe-al Nopţii-Miez,
Din carne parte-i face
Şi-o ţîr’ de turtă: „- Ia, Nechez,
Şi cară-te în pace!”
117 30
Mai merge/un pic, dînd de bătrîn, 465
L-a dezlegat din sfoară:
„ – Ia carne, turtă, bre, român,
Şi du-te, De-Cu-Sară!”
118
Cînd a ajuns, n-a apucat
S-aţîţe focul bine, 470
Că soarele s-a şi urcat
Trei suliţi şi mai bine.
119
Iar fraţilor, pe drept cuvînt,
Dormind somn lung, cu vise,
Intraţi de-un stînjen în pămînt, 475
Treziţi cu greu, le zise:
120
Treziţi-vă! Dormirăţi tun.
Soarele-i sus şi basta!”
Ei zic: „- Alei, Călin Nebun,
Da’ lungă noaptea asta!” 480
121 31
Însă Călin n-a zis nimic
Din ce-a făcut azi noapte.
Zvîrlind săgeata, cel voinic,
N-au mers trei luni, ci şapte!
122
Se vede codrul daurit, 485
Pădurea cea de aur.
Călin le zice liniştit:
„- Măi, fraţilor, io-s taur!
123
Pe-acolo singur trec din trei;
Voi doi, să vreţi, no-ţi trece! 490
Mai bine vă duraţi bordei,
Căci bate vîntul rece.”
124
Aşa Călin plecă hoinar
Prin codrul cel de aur,
În care fiece frunzar 495
E un superb tezaur.
II
II
125 32
Stejarii-s toţi din aur pur,
Din aur iarba moale,
Brădetul (cetina din jur)
Şi florile din cale. 500
126
Un rîu cu susur cristalin
Din peşteri reci irumpe
Pe un prundiş din aur fin
Şi multe pietre scumpe.
127
Dar iată auru-nflorit 505
Pe ramuri şi pe dealuri,
Pe văi de raiuri poleit,
Pe crîng, dumbrăvi şi maluri.
128
E o risipă de culori –
Rubin, topaz, azururi – 510
Şi o explozie de flori,
Ce întregesc contururi.
129 33
Pe-un fond de galben-auriu
Cu străluciri de soare
Tot codrul este pururi viu: 515
Se naşte, mişcă, moare.
130
Căci vîntul joacă-n ramuri iar
Şi frunza de-aur sună
C-un clinchet nefiresc, bizar,
Ce-i însumat furtună. 520
131
Iar cînd tăcerea s-a lăsat
Peste pădurea toată,
Într-un amurg înmiresmat
Răsună-un cînt de fată:
132
„- Eu sunt prinţesa de-mpărat, 525
Din fete cea mai mare,
Răpită de un zmeu turbat
Şi încă n-am scăpare.
133 34
Căci m-a dosit zmeul cel mic,
Hainul, căpcăunul, 530
Ce n-are frică de nimic,
Nici de Călin Nebunul.
134
Pe unde-mi sunteţi, Feţi Frumoşi,
Şi tu, Călin Nebune?
V-aţi dat viteji şi voinicoşi, 535
De cel mai bun renume!
135
Pe ce cărări vă bîntuiţi,
Ca vîntul peste plaur?
Cînd eu v-aştept să mă răpiţi
Din codrul cel de aur! 540
136
Mai am şi două dragi surori,
Răpite, ca şi mine,
De alţi doi zmei ne-ndurători
Şi nu le plîng de bine.”
137 35
Călin ajunge la mijloc 545
De codru,-n poieniţă,
Lîngă palat, unde, cu foc,
Cînta mîndra domniţă.
138
Ea mesteca într-un ceaun,
Făcînd la zmeu mîncare, 550
Şi, cînd îl vede pe Nebun,
Dă chiot de mirare.
139
„- Zi bună, fată de-mpărat!”
„- Mulţam, Călin Nebune!
De dumneata am mai aflat, 555
Dar de văzut, n-aş spune.
140
Dar fugi, Călin! – atît măcar…
Căci dacă vine Zmăul,
Te va ucide, biet flecar,
Şi te-o mînca mîncăul!” 560
141 36
„- Da’ cît mănîncă zmăul tău?
Hai, spune-mi, fată dragă,
Căci văd pe pirostrii vălău
Şi-n el o vacă-ntreagă.”
142
„- Mănîncă pîne, pe puţin, 565
Patru cuptoare pline,
Patru vaci fripte, iar la vin
Patru antaluri ţine.”
143
Zice Călin: „- Să văd şi eu,
Dacă-s acum în stare 570
Să mănînc hrana unui zmău –
Să-mi zici de poftă mare.”
144
Se pune, bată-l, ăl Nebun,
Să bea pe nemîncate,
Apoi mănîncă totul: „ - Bun! – 575
Ei, ai văzut? Se poate!”
145 37
Dar, iacă, vine zmăul rău,
Înfometat, pe bune
„- Măi, bună vreme, porc de zmău!”
„- Mulţam’, Călin Nebune! 580
146
Ce vînt te-aduce, bre, voinic?
Miros de pîne coaptă?”
„- Păi, să iau fata pe nimic
Şi hai la luptă dreaptă!”
147
„- Stai să mănînc şi eu ceva 585
Şi ne-om lupta, desigur!”
„- Da’ pune-ţi pofta-n cui, păzea!,
Căci am gătat tot singur!”
148
„- Cu-atît mai bine: tu eşti greu,
Iar eu uşor ca pana”, - 590
Zice pîrdalnicul de zmeu,
Dar îl apucă teama.
149 38
Se pun cei doi pe-o trîntă grea,
Dîrz apucaţi de brîie,
Dar zmeul îl trînti aşa, 595
În glod pînă-n călcîie.
150
Se opinti şi potînteu
Şi-l luă pe apucate,
De mi-l vîrî Călin pe zmeu
Numa’ pe jumătate. 600151
Făcu şi zmeul pe deplin
Sforţări mai disperate
Şi mi-l înfipse pe Călin
În lut pînă la coate.
152
Şi-acesta numai dintr-atît? 605
S-a opintit cu slutul,
De l-a înfipt pînă la gît
Şi îi retează gîtul.
153 39
Îşi cată pat lîngă izvor
Şi-aşterne să se culce, 610
Sub un zefir aromitor
Să-i fie somnul dulce.
154
Trezit, îi zice fetei blînd:
„- Rămîi aici, măi fată;
Ţi-aduc surorile curînd 615
Şi nu fi supărată.”
155
Apoi pe fată cu alint
O sărută în joacă,
Plecînd în codrul de argint,
Cu brazi de promoroacă. 620
156
Se face iar Călin hoinar
Prin codrul ca omătul,
În care fiece frunzar
E din argint cu totul.
157 40
Stejarii-s falnici, din argint, 625
Ca neaua-i iarba moale,
Brădetul, cetina lucind
Şi dalbe flori în cale.
158
Un rîu cu susur clipocit
Din pisc de-argint coboară 630
În vad c-un murmur prăvălit,
Cascadă, albă moară.
159
Dar tot argintu-i înflorit
Pe ram şi-un alb irumpe
Prin văi şi dealuri smălţuit, 635
Covor de pietre scumpe.
160
E o risipă de culori –
Safir, opal, smaralde –
Şi o explozie de flori
Cu străluciri de salbe. 640
161 41
Pe fond de nea, alb-argintiu,
Cînd soarele străluce,
Tot codrul este pururi viu:
Se naşte – e – se duce...
162
Căci vîntul joacă-n ramuri iar 645
Şi frunza albă sună
Ca zurgălăii, fin şi clar...
Şi-i adunat furtună.
163
Iar cînd tăcerea s-a lăsat
Peste pădurea toată, 650
Într-un amurg înmiresmat
Se-aude-un cînt de fată:
164
„- Eu sînt copila de-mpărat,
Din trei, cea mijlocie,
Răpită de un zmeu turbat, 655
Care mă vrea soţie.165 42
Şi m-a dosit zmeul mijloc,
Hainul, căpcăunul,
Ce nu se teme chiar deloc,
Nici de Călin Nebunul. 660
166
Pe unde-mi sînteţi, Feţi Frumoşi,
Şi tu, Călin Nebune?
V-aţi dat viteji, grozavi, vînjoşi,
Făcuţi din vorbe bune.
167
Pe ce cărări vă risipiţi 665
Ca vîntul cu alintul,
Cînd eu aştept să mă răpiţi
Din codrul ca argintul?
168
Mai am şi două dragi surori,
Răpite ca şi mine, 670
De alţi doi zmei ne-ndurători
Şi nu le plîng de bine..”
169 43
Călin ajunge la soroc
În dalba poieniţă,
La un palat şi lîngă foc 675
O vede pe domniţă.
170
Ea mesteca într-un ceaun,
Făcînd la zmeu mîncare,
Iar cînd îl vede pe Nebun
Dă chiot de mirare. 680
171
Cea mijlocie din surori –
Un pisc de frumuseţe
Cu doi bujori în obrăjori,
Înaltă, o mîndreţe;
172
Ea are buze dulci, roş crin, 685
Şi-un păr în cozi pe spate,
Doi ochi albaştri, cer senin,
Steluţe nestemate.
173 44
Şi cum o vede ăl ciomag,
Îi cade fata dragă, 690
Şi fetei i-a căzut cu drag,
Pentru o viaţă-ntreagă.
174
Dar ştiu o vorbă din străbuni,
Că dragostea „dă roade”:
Se fac nebunii mai nebuni, 695
Năroadele năroade.
175
Cu sfiiciune rîde ea,
Prinţesa mijlocie,
Se bucură şi ar cînta,
De-ar vrea la piept s-o ţie. 700
176
Iar el s-a fîstîcit niţel,
Văzînd pe biata zînă,
Pornită-n jurul lui zbîrnel
Şi-abia îl ia de-o mînă.
177 45
Păşesc pe-aleile de-omăt 705
Şi nu îşi spun nimica,
Vorbesc din ochi spunîndu-şi tot:
Şi dragostea şi frica...
178
Se-aşază ei pe-un ram de-argint,
Plecat din ciot şi coajă, 710
Cu încîntare se cuprind,
Înfioraţi de vrajă.
179
Într-un sărut prelung, sublim,
Se contopesc adesea –
El, Făt-Frumos, Nebun Călin – 715
Şi draga lui, Prinţesa.
180
El îngenunche cuviincios,
Cerînd tăcut iertare,
De-a fost obraznic, păcătos,
Cu îndrăzneală mare... 720181 46
Ea din visare s-a trezit
Şi o apucă plînsul,
Un plîns amarnic, cu sughit,
De bagă groaza-n dînsul.
182
Din ochii ei lucesc scîntei – 725
Cad lacrimile grele –
De parcă e izvor în cei
Doi ochi, albastre stele.
183
„- Zi bună, fată de-mpărat!”
„- Mulţam’, Călin Nebune!” 730
Abia treziţi din sărutat,
Au chiar ceva a-şi spune.
184
„- Dar fugi, Călin, atît măcar!...
Căci dacă vine zmăul,
Te va ucide, biet hoinar, 735
Şi te-o mînca mîncăul!”
185 47
„- Dar cît mănîncă zmăul tău?
Hai, spune-mi, fată dragă,
Căci văd pe pirostrii vălău
Şi-n el o vacă-ntreagă!...” 740
186
„- Mănîncă pîne, pe puţin,
Vreo opt cuptoare pline,
Vreo opt vaci fripte, iar la vin,
Chiar opt antaluri ţine.”
187
Yice Călin: „- Să văd şi eu 745
Dacă-s acum în stare
Să mănînc hrana unui zmău
Şi zi-mi de poftă mare!”
188
Se pune, bată-l, ăl Nebun,
Să bea pe nemîncate, 750
Apoi mănîncă totul. „- Bun!
189 48
Dar fata s-a-nroşit ciudat
Şi plînge întristată:
“-Fugi, măi Călin, neapărat,
Căci vine zmău-ndată!...
190
Te-ascunzi sub pod şi vei veni
După ce-adoarme zmăul…”
“- Ei, asta-i culmea! Şi mai şi!...” –
Zice rîzînd flăcăul.
191
Dar, iaca, vine zmăul rău,
Înfometat, pe bune.
“- Măi, bună vreme, porc de zmău!”
“- Mulţam’, Călin Nebune!
192
Ce vînt te-aduce, bre, voinic? 765
Miros de pîne coaptă?”
“- Păi, să iau fata pe nimic.
Şi hai la luptă dreaptă!”
193 49
“- Stai să mănînc şi eu ceva
Şi ne-om lupta, desigur!” 770
“- Dar pune-ţi pofta-n cui, păzea!
Căci am gătat tot singur!”
194
“- Cu-atît mai bine: tu eşti greu,
Iar eu uşor ca pana!” –
Zice pîrdalnicul de zmeu, 775
Dar îl apucă teama.
195
Se pun cei doi pe-o trîntă grea,
Dîrz apucaţi de brîie,
Dar zmeul îl trînti aşa
În glod pînă-n călcîie. 780
196
Se opinti şi potînteu
Şi-l luă pe apucate,
Dar mi-l vîrî Călin pe zmeu
Numa’ pe jumătate.
197 50
Făcu şi zmeul pe deplin 785
Sforţări mai disperate
Şi mi-l înfundă pe Călin
În lut pînă la coate.
198
Şi-aceasta numai dintr-atît?
S-a opintit cu slutul, 790
De l-a înfipt pînă la gît
Şi îi retează gîtul.
199
Îşi face pat lîngă izvor
Şi-aşterne să se culce
Sub un zefir aromitor, 795
Să-i fie somnul dulce.
200
Trezit, îi zise fetei blînd:
„- Tu hai cu mine, fată,
Să-ţi vezi surorile curînd,
Să nu fii întristată!” 800
201 51
Apoi pe fată în alint
O sărută cu teamă,
Plecînd din codrul de argint,
Spre codrul de aramă.
202
Se face iar Călin hoinar 805
Prin codrul ca de toamnă,
În care fiece frunzar
Un peisaj înseamnă:
203
Stejarii-s falnici, ruginii,
De-aramă-i iarba moale, 810
Brădet şi cetini – maronii –
Şi triste flori în cale.
204
Un rîu cu susur clipocit
Din pisc roşcat tot curge
În vadul din granit cioplit, 815
Ajuns torent de sînge.
205 52
Arama toată a-nflorit...
Pe ram, spre cer irumpe;
Pe văi şi dealuri risipit:
Potop din pietre scumpe. 820
206
O revărsare de culori –
Ambră, onix, safire –
Şi o explozie de flori,
Cum nu-i închipuire.
207
Pe-un fond de roşu-arămiu, 825
Cînd soarele răsare,
Tot codrul este pururi viu –
Se naşte, mişcă, moare,
208
Căci vîntul joacă-n ram sprinţar
Şi frunza roşă sună, 830
Cu foşnet trist, metalic, clar,
Dar, bob cu bob, furtună.
209 53
Şi cînd tăcerea s-a lăsat
Peste pădurea toată,
Într-un amurg însîngerat 835
Se-aude-un cînt de fată:
210
„- Eu sînt copila de-mpărat,
Din trei cea mititică,
Răpită de un zmeu turbat,
De care nu mi-i frică. 840
211
Şi m-a dosit zmeul iubeţ –
Hainul, căpcăunul -
Ce nu se teme de vreun fleţ,
Nici de Călin Nebunul.
212
Pe unde/mi sînteţi, Feţi-Frumoşi, 845
Şi tu, Călin Nebune?
V-aţi lăudat de voinicoşi,
Dar v-aţi pierdut prin lume.
213 54
Pe ce cărări vă risipiţi,
Călări, cu vîntu-n coamă, 850
Cînd eu v-aştept să mă răpiţi
Din codrul de aramă?
214
Mai am şi două dragi surori,
Răpite ca şi mine,
De nişte zmei ne-ndurători 855
Şi nu mă plîng de bine.”
215
Călin ajunge într-un loc
Din codru, o poiană,
Lîng-un palat şi lîng-un foc
Şi-o vede pe-acodană. 860
216
Ea mesteca într-un ceaun,
Făcînd la zmeu mîncare.
Iar cînd îl vede pe Nebun,
Dă chiot de mirare.
217 55
Cu sfiiciune rîde ea, 865
Cînd vede pe-a mijloacă;
Ar chiui şi ar juca –
Nu ştie ce să facă.
218
Din ochii ei sclipesc scîntei –
Cad lacrimile grele – 870
De parcă sînt izvor acei
Doi ochi, albastre stele.
219
„- Zi bună, fată de-mpărat!”
„- Mulţam’, Călin Nebune!
De dumneata am tot aflat, 875
Dar devăzut n-aş spune.-
220
Dar fugi, Călin, atît măcar,
Căci dacă zmăul vine,
Te va ucide, biet flecar,
Şi n-o să-ţi fie bine. 880
221 56
Fugi, soră-mea, şi nu mai sta,
Fugi repede – mă lasă! –
Măcar tu scapă-ţi viaţa ta
Şi-ajungi cu bine-acasă!
222
„- Dar cît mănîncă zmăul tău? 885
Hai, spune-mi, fată dragă,
Căci văd pe pirostrii vălău
Şi-n el o vacă-ntreagă!”
223
„- Mănîncă pîne, pe puţin,
Doişpe cuptoare pline, 890
Doişpe vaci fripte, iar la vin
Doişpe antaluri ţine.
224
Zice Călin: „- Să văd şi eu
Dacă-s acum în stare
Să mănînc hrana unui zmău 895
Şi zi-mi de poftă mare!”
225 57
Se pune, bată-l, ăl nebun,
Să bea pe nemîncate,
Apoi mănîncă totul: „-Bun!”,
Dar un antal nu poate. 900
226
„- Hei, asta-i bună, măi Călin! –
Îşi zice cu mirare.
Să nu pot bea un strop de vin?
Cu-atîta-i el mai tare!”
227
Dar fetele l-au tot rugat – 905
Mijloaca-i întristată:
„- Hai să fugim ne-ntîrziat,
Că vine zmău’-ndată!...”
228
„- Veţi sta sub pod şi veţi veni
După ce-adoarme zmăul...” 910
„- Ei, asta-i bună! Şi mai şi! –
Zice rîzînd flăcăul.
229 58
Dar, iaca, vine zmăul rău,
Înfometat, pe bune:
„- Măi, bună vreme, porc de zmău!” 915
„- Mulţam’, Călin Nebune!
230
Ce vînt te-aduce, bre, voinic?
Miros de pîne coaptă?”
„- Păi, să iau fata pe nimic...
Şi hai la luptă dreaptă!” 920
231
„- Stai să mănînc şi eu ceva
Şi ne-om lupta, desigur!”
„- Dar pune-ţi pofta-n cui, păzea!,
Că am gătat tot, singur!”
232
„- Cu-atît mai bine: eşti mai greu, 925
Iar eu uşor ca pana” –
Zice pîrdalnicul de zmeu,
Dar îl apucă teama.
233 59
Se pun cei doi pe-o trîntă grea,
Dîrz apucaţi de brîie, 930
Dar zmeul îl trînti aşa,
În glod pînă-n călcîie.
234
Se opinti şi potînteu
Şi-l luă pe apucate,
De mi-l vîrî Călin pe zmeu 935
Numa’ pe jumătate.
235
Făcu şi zmeul pe deplin
Sforţări mai disperate
Şi mi-l înfundă pe Călin
În lut pînă la coate. 940
236
Şi-aceasta numa’ dintr-atît?
S-a opintit cu slutul,
De l-a înfipt pînă la gît,
Dînd să-i reteze gîtul.
237 60
Dar scapă zmeul din pămînt 945
Şi scapă cu norocul:
„_ Căline, tătă, n-ăi fi vrînd
Să ne jucăm cu focul?
238
M-oi face pară purpurea,
Tu fă-te pară verde!” 950
„_ Poţi fi scînteie, faclă, stea...
Dar ori ce-ai fi, te-oi pierde!”
239
Se face zmeul pară, foc –
O pară purpurie,
Călin se-ndoaie din mijloc 955
Şi-o pară verde-nvie.
240
Se urcă zmeul în tării,
Pe cînd Călin coboară,
Apoi, ca două mari făclii,
Se tot lovesc şi zboară: 960
241 61
Detună cerul despicat,
Sar fulgere pe cremeni,
Un glob e roşu-mpurpurat,
Cel’lalt verzui şi-asemeni.
242
Se luptă ei, se bat, se-mpung 965
În ceruri şi pe creste -
Pe munţi înzăpeziţi ajung
Şi în tării celeste.
243
Tot fugăriţi, mereu loviţi,
Abia-şi trag răsuflarea, 970
Pe cîte-un pisc înalt opriţi,
Ca înfrăţiţi cu zarea.
244
Un timp de-odihnă şi-au cerut –
Abia au stat minutul –
Apoi, zmuciţi ca la-nceput, 975
O iau din nou cu ruptul.
245 62
Se fac iar pară amîndoi,
Se bat, se frîng, se scutur’...
Dar, iată, trece un cioroi,
Rîzînd de para-purpur. 980
246
„- Măi, cioară, zboară, fugi pe mal
De rîu cu val străverde,
Înmoaie-ţi pana ta în val
Şi stinge-mi para verde!”
247
Dar zice şi Călin, rîzînd: 985
„- Crăiasă-mpărăteasă,
Din păsările cîte sînt,
Tu eşti cea mai aleasă.
248
Te-nmoaie în izvorul sfînt
Şi toarnă-mi apă-vie, 990
Să stingem Răul pe pămînt
Şi para sîngerie!”
249 63
Cioroiu-ascultă de fecior,
Că-l urcă în trufie,
Se duce iute la izvor 995
Şi-aduce apă-vie.
250
Înviorează pe molîu
Şi-i întăreşte focul,
Apoi ia apă-rea din rîu
Şi-o dă pe zmeu cu ciocul. 1000
251
Începe, măre, a-l ciupi
Şi-a-l ciocăni şi-a-l stînge,
De crapă zmeul – şi mai şi –
Se face-un rîu de sînge.
252
Călin se face om la loc, 1005
Frumos din cale-afară,
Sărută cioara – ţoc în cioc! –
Şi, uite, cioara zboară!
III
253 64
Cu fetele înlănţuit
Se duce în plimbare, 1010
Prin galben codru daurit
S-o ia şi pe-a mai mare.
254
Şi pleac’-apoi cu toate trei
La fraţi, fără zăbavă,
Unde-şi duraseră bordei, 1015
Dosit într-o dumbravă.
255
Nenea cel mare şi-ăl mijloc
Se opinteau din şale
Sugînd din cîte-un poloboc,
În jur cu butii goale. 1020
256
O oaie se frigea pe jar,
Văzduhul aromîndu-l...
Nu-s resturi, nici gunoi măcar,
Căci au mîncat de-a rîndul!
257 65
Au adormit în fîn cosit, 1025
S-au învelit cu vîntul,
Da’-n locul unde au dormit
S-a adîncit pămîntul.
258
Cei doi îi par ca doi moşnegi,
Cu bărbile-n călcîie, 1030
Cu mintea dusă-n hău, betegi
Şi rumeni de beţie.
259
Cînd văd pe prîslea-l năzdrăvan
La braţ cu trei prinţese,
Nici nu clipesc, dar beau avan, 1035
Tot cu sughiţuri dese.
260
„- Măi fraţilor, şi de n-aţi vrea
Să luaţi pe-acestea două,
Cea mijlocie e a mea!...”
Şi-a adormit în rouă. 1040
261 66
Şi doarme somn odihnitor,
De oboseală,-n paie –
Dar fraţii,-n mintea proastă-a lor,
S-au sfătuit să-l taie.
262
Dar fiindcă asta nu au cum, 1045
Găsiră lucru mare
Să îl scurteze chiar acum
Pe Prîslea de picioare.
263
Să ducă fetele cu spor
Pînă la Împăratul, 1050
Zicînd că ei le-au scos uşor,
Doar ei şi nimeni altul!
264
Zis şi făcut!: l-au ologit –
Picioarele-i sunt rupte –
Dar biet’ Nebunul n-a simţit, 1055
Fiind greu trudit de lupte.
265 67
În zori de zi se scoală el,
Trezit fără picioare,
Greu chinuit de-un dor mişel –
Şi ce să facă oare? 1060
266
Picioarele le cată-n van –
S-au dus cu fraţii-odată –
Căci îl ştiam de năzdrăvan:
Şi le-ar fi pus de-ndată.
267
A luat-o el încet, treptat, 1065
Mergînd tîrîş pe cioate,
Prin codrul auriu, bogat –
Trei zile mari şi late.
268
Şi a ajuns la un palat
Frumos cum nu se poate, 1070
De parcă tot te-ai fi uitat
Să-l vezi pe săturate.
269 68
Şi-a auzit un cînt de dor,
De inimă albastră,
Tărăgănat, răscolitor: 1075
Un tînăr la ferestră!
270
Se chinuieşte iar trudit
Scări de granit să suie,
Pînă la turnul din granit,
Cu tînărul statuie. 1080
271
El vede, măre, un voinic,
Pe-acela rupt din coate,
Pe ciungul, mare inamic
La paişpe zmei în spate...
272
„- Măi, bună vreme, om prea-bun! 1085
De ce cînţi de-ntristare?”
„- Mulţam’ frumos, Călin Nebun!
Tu de ce n-ai picioare?”
273 69
Îi spune omu’ ce-a păţit:
„- Hai să fim fraţi de cruce, 1090
Căci tu eşti ciung, eu ologit...
„- ...Să ne-nfrăţim! Te-oi duce!...”
274
„- Dar cine-mi eşti, voinic fîrtat?” –
Zice Călin Nebunul.
„- Sînt Crai, fecior de Împărat. 1095
Şi la părinţi doar unul.
275
Pădurile acestea trei –
Aur, argint, aramă –
Au fost lăsate alor mei
De trei strămoşi de seamă. 1100
276
Dar au venit trei zmei mişei,
Cu sila ni le luară...
De cînd tu i-ai ucis pe zmei,
Le stăpînirăm iară.
277 70
Dar pentru că-s fără de mîini, 1105
Trăiesc cum pot sub soare,
Plîngînd amarnic săptămîni,
Cîntînd cu jale mare.
278
Din doi betegi, îs taur bun!
Hai, urcă-te Nebune!” 1110
Şi-l suie-n cîrcă pe Nebun,
Pe ceafa sa şi-l pune.
279
Se duc în codru la izvor,
Plimbîndu-se-mpreună,
Dar într-un loc încîntător 1115
Prin crengi un foşnet sună.
280
Zice feciorul de-mpărat
Fratelui său de cruce:
„- Eu mă voi furişa treptat,
Spre-acel tufiş m-oi duce. 1120
281 71
Tu sări cu mîinile-n frunziş,
Să prindem pe-o hoţoaică...” –
Zis şi făcut, tîrîş-grăpiş,
Dau iute de-o zmeoaică –
282
Cea care a scăpat atunci 1125
Cînd a pierit cealaltă,
Acum bezmetică prin lunci,
Ducînd un trai de baltă.
283
Zice Călin, vînă de bou:
„- Te ştiu de vrăjitoare: 1130
Fă-l pe fîrtat cu mîini din nou
Şi mie fă-mi picioare!
284
Zice Zmeoaica, hîrca: „- Vai,
Nu pot să-ncerc degeaba,
Cu altceva, feciori de crai, 1135
O să v-ajute baba.
285 72
Vedeţi? Acolo e un grui
De-un stînjen, plin de floare,
Şi-o baltă pentru scalda cui
Vrea mîini şi vrea picioare. 1140
286
Te vîri acolo şi-alta nu-i...
Însă Călin Nebunul,
Isteţ, îi zice: „- Tu întîi!
Şi-apoi usuci zăbunul!”
287
„- Eu, ba! Vîrîţi-vă voi doi, 1145
Căci eu mult timp n-oi pierde.”
Călin Nebunul, din zăvoi
Rupse o creangă verde
288
Şi o vîrî în apa-acea
Şi-o scoase os, uscată; 1150
Şi-o prinse pe zmeoaica rea
Şi începu s-o bată.
289 73
„- Aveai de gînd să ne usuci,
Năroadă zgripţuroaică?”
„- Să nu mă baţi, că altfel zburci: 1155
Mai am o baltă, maică...”
290
Călin şi-alege din tăpşan
O creangă ca o cioată,
Uscată-foc şi din gîldan
O scoate verde toată. 1160
291
Se vîră şi-ăl Călin Nebun
Şi capătă picioare,
Apoi fîrtatul-prinţ, de-acum
Din nou cu mîini sprinţare.
292
Şi iată-i veseli, bucuroşi, 1165
Doi Feţi-Frumoşi, Luceferi,
Flăcăi voinici şi musculoşi,
Cu stea în frunte, teferi.
293 74
Se-apucă-apoi mîndrul Călin
Şi-omoară pe zmeoaică, 1170
Convins de dînsa, pe deplin,
Că-i rea şi zgripţuroaică.
294
De-acolo, la răscruci de drum,
Zice Călin degrabă:
„- Să-mi caut nevasta mea de-acum, 1175
Dar să mai fac o treabă.
295
Hai, dragă frate, negreşit,
La poarta cu cucoşul,
La o prinţesă în peţit,
La Împăratul Roşu...” 1180
296
Se-ntorc acasă la palat
Şi se îmbracă bine:
Iţari, cămeşe, brîul lat...
„- Ia-ţi şi-un cojoc, Căline!”
297 75
Spre curte la-mpăratul Roş’ 1185
Pornesc cu încîntare
Cei doi flăcăi, doi Feţi-frumoşi,
Printr-o pădure mare.
298
Călin îşi ia într-o basma
Vreo cîteva alune 1190
Şi, ajungînd la poarta grea,
Dau de-un vacarm şi lume.
299
De pază-n poartă un baboi:
„- O sară bună, muică!”
„- Mulţam’, voinici!, ia luaţi şi voi 1195
Un păhărel cu ţuică!”
300
„- Dar ce-i atîta tărăboi?”
„- Domniţa se mărită!”
„- Dar cine-i mirew?” „- Un cioroi!,
Ia, un ţigan, o vită! 1200
301 76
E-un bucătar: Ţigan-Grindei! –
El zice că-ntr-o sară
A prins vreo doisprezece zmei
Şi i-a făcut papară.
302
Iar Împăratul – alt nebun – 1205
I-a dat fata nevastă –
O zînă unui căpcăun –
Vai de prinţesa noastră!”
303
Călin Nebunul zice-aşa
Către baboi: „- Măi babă, 1210
Căuş de galbeni îţi voi da,
Numa’ să-mi faci o treabă...”
304
Baba, uimită de bănet,
Zice: „- O fac, voinice!”
„- Du-te, mătuşă, la proclet 1215
Şi faci taman ce-oi zice:
305 77
Călin din traistă o basma
Ia plină cu alune,
Inelul cu topaze-l ia
Şi-n mijlocu-i îl pune. 1220
306
Şi iarăşi zice spre baboi:
„- Du asta şi o lasă
În faţa mirelui Cioroi,
La Împărat pe masă.
307
Te duci şi faci exact ce-am spus: 1225
Tu vîră-te cu sila,
Chiar de te-ar lua în ghionţi pe sus
Sau rostogol, ca bila.”
308
Baba s-a dus şi a intrat
Cu ghionturi pe cocoaşă, 1230
A pus pe masă şi-a plecat
La cei doi Feţi-Gogoaşă.
309 78
Cînd s-a întors, Călin i-a dat
Bănetul cu căuşul
De galbeni; ea s-a bucurat, 1235
De-o luase cu căluşul,
310
Că-n viaţa ei n-avu bănet
Atît, nici cu văzutul;
De-acuma are berechet:
Va lua din nou băutul. 1240
311
Iar Împăratul „Tra-la-la”,
Vărsînd tot testemelul,
Au curs alune din basma,
Dar i-a rămas inelul.
312
Domnica zice: „- În sfîrşit, 1245
Inelul meu de fată,
Pe care mi l-am prăpădit,
Dar nu ştiu cum, odată!...”
313 79
Crunt, Împăratul a strigat:
„- Cine-a adus basmaua 1250
Cu-alune?...” Tare înciudat,
Şi-a rupt în dinţi luleaua.
314
Dar logofeţii lui i-au spus:
„- Păi, baba de la poartă.”
„- Să vină cine le-a adus!” – 1255
Măria Sa vrea ceartă!
315
Intră Călin, plin de zăduf,
Dar mirele, ţiganul,
Sta tolănit în cot şi-n puf –
Trei perne – ca Sultanul. 1260
316
Cînd a ajuns Călin la uşi,
O perină înaltă
Căzu... apoi în casă-acuş
Şi-a doua cade baltă.
317 80
Ţiganul urlă: „- Măi, băiat! 1265
Mă dai de-a berbeleacu’...”
Ajuns Călin la Împărat,
Se duce puful dracu’!
318
Iar Împăratul zice-acum:
„- Să-mi spui, voinice, cine 1270
Ţi-a dat inelul fetei! Cum?
De cînd îl porţi la tine?”
319
„- Prea-Înălţate, iaca,-s luni...”
Şi-i spune de toţi leii.
Însă ţiganul: „- Spui minciuni! 1275
Eu am ucis toţi zmeii!”
320
„ – Nu mint, Slăvite Împărat! –
Zice Călin Nebunul –
S-aduceţi zmeii la cătat,
Că n-are limbă unul!” 1280
321 81
Şi s-au adus. Cu-adevărat,
Nici pomină de limbă!
Călin le-a scos şi arătat
Şi soarta lui se schimbă.
322
Iar Împăratul dur, abraş, 1285
Strigă: „- Să-mi luaţi cîrlanul,
Pe cel mai bun şi nărăvaş
Şi să-mi legaţi ţiganul;
323
Legaţi de coadă pe ţigan,
C-un sac de nuci curate, 1290
Apoi goniţi-l pe cîrlan
C-un zdravăn bici pe spate.
324
Zis şi făcut: bietul cîrlan
Zbura ca rîndunica:
Pica o nucă – din ţigan 1295
Pica şi bucăţica!
325 82
Iar Împăratul Roş’, rîzînd:
„- De-acu’, Călin Voinice,
Îmi vei fi ginere curînd...”
„- Ba nu!” – Nebunul zice: 1300
326
Că mie alta mi-a căzut
La inimă mai dragă.
Din clipa-n care ne-am văzut
Iubirea ei mă leagă.
327
Dar, Prea-Slăvite, am venit 1305
C-un prinţ, fîrtat de cruce,
Tot fiu de împărat vestit,
Un Făt-Frumos, un dulce!
328
S-o ia acela fericit!”
Şi l-a adus, dar fata 1310
Tot pe Călin l-ar fi iubit:
„- Io-l vreau pe ăsta, tata!
329 83
Călin m-a sărutat în vis –
El este Zburătorul!...”
Dar pîn’ la urmă s-a decis 1315
Şi şi-a ales odorul.
330
Şi-a fost o nuntă ca-n poveşti,
Care-a ţinut o lună.
Nuntaşii, feţe-mpărăteşti...
Am petrecut, nu glumă! 1320
331
Dar într-o bună zi Călin
Le zice: „- Plec acasă!
Mă mistuie un dor şi-un chin,
Mi-e dor de-a mea aleasă!”
332
Mirii îl roagă într-adins 1325
O zi să mai petreacă,
Însă Nebunul, arc întins,
Plecă şi-ajunse-n joacă,
333 84
Ca un străin la el în sat,
La tată-său pe glie, 1330
Da’-n locul casei vechi a dat
De-o altă-mpărăţie:
334
Ia, un palat nemaivăzut,
Cu turnuri crenelate,
Cleştar şi aur pur, bătut 1335
Cu pietre nestemate.
335
Iar mai la vale, înspre plai,
Un altul, de pereche,
Şi tot palat de mîndru crai,
Durat pe moda veche. 1340
336
Prin jur era un băieţel
De şapte ani şi-atîta,
Păscînd o scroafîă ţi-un purcel,
Da’ nu-i răzbea cu bîta.
337 85
De cînd Călin fu ologit 1345
S-au scurs opt ani ca focul,
Căci timpul, un fugar tîmpit,
Nu-şi mai găseşte locul.
338
„- Măi, bună vreme, băieţaş!”
„- Mulţam’, matale, bade!” 1350
„- Ia spune-mi, dragă păcuraş,
Acilea cine şade!?”
339
Nişte voinici care şi-au luat
De la trei zmei neveste;
Pe nişte fete de-mpărat, 1355
Frumoase ca-n poveste.”
340
„- Dar care, cum s-a-mperechiat?
Care cu care fată?”
„- Fata cea mare de-mpărat
Fu celui mare dată. 1360
341 86
Iar mijlociul din voinici
A luat pe cea fetiţă...”
„- Dar mijlocia-i tot pe-aici?”
„- Da, e găinăriţă.”
342
„-Dar tu al cui eşti, măi pitic?” 1365
„- Al lui Călin Nebunul!
Mămuca-mi spune că-s voinic,
Nărod ca tata, bunul.”
343
Călin, de-aude, numai el
Ştia, să ierţi matale, 1370
Al cui e mîndrul ciobănel,
Ce mai la deal, la vale!
344
„- Ajută-mi, bade, dumneata,
Să bag scroafa-n ogradă,
Că-i proastă scroafa şi nu vrea, 1375
Tot are chef de sfadă.”
345 87
Călin Nebunul ia un par
Şi-o mînă pe purcică,
Iar dînsa scurmă-n bălegar
Ca la Ignat, de frică. 1380
346
Răsar în poartă doi bărbaţi,
Treziţi din somn de fiară.
„- De ce ţii porcii nemîncaţi?
Căline, dă-i afară!”
347
Călin Nebunu-a tresărit, 1385
Căci, vezi, de bună seamă,
Băiatul îi e fiu iubit
Şi tot Călin îl cheamă.
348
Dar fraţii dau de alt Călin,
Care intră-n ogradă 1390
Şi cînd l-au cunoscut – amin! –
Să vezi iar nostimadă!
349 88
Cad parcă seceraţi din trunchi,
Plîngînd de urlă zarea:
„- Iartă-ne, frate, în genunchi, 1395
Îţi cerem îndurarea.
350
Vom recunoaşte c-am greşit,
Ne-om repara greşeala,
Te-om duce, frate, în peţit,
Cu-alai, cu toată fala. 1400
351
Însă Călin le-a zis aşa:
„- Ba nu, măi fraţi de-o mamă,
Aţi făptuit o faptă rea
Şi-acum veţi da de samă.
352
V-om face-o boambă dintr-un fier 1405
Şi-om sta tustrei grămadă –
S-o aruncaţi în sus, în cer,
Şi de-o cădea, să cadă!
353 89
Pe-acela care-i vinovat
De-o faptă mişelească – 1410
Acela fie neiertat,
Pe-acela să-l lovească!”
354
Dau ei de-un fier mai dichisit
Şi fac o boambă-anume,
Ce cade pe cei doi buşit, 1415
De sar din ei fărîme.
355
Călin i-ngroapă împăcat,
Făcîndu-şi, iartă-l, cruce...
Îl ia în cîrcă pe băiat
Şi spre bordei se duce. 1420
356
Acolo-i fata de mijloc,
Prinţesa-nlăcrămată,
Ce într-un ţest aţîţă foc
Pentru o pîine-n vatră.
357 90
Iar lîngă foc un biet ceaun, 1425
Ce fierbe chisăliţă...
„- Salut!” – o strigă ăl Nebun –
„- Salut, găinăriţă!”
358
Frumoasa, cu obrazu-ncins,
Se uită cu uimire, 1430
Apoi ea gîtul i-a cuprins,
Plîngînd de fericire.
359
În jur, o cloşcă pe-un cuibar
Cu foc cotcodăceşte,
Dar n-a clocit un ou măcar... 1435
S-a speriat, fireşte.
360
Călin, porcarul cel pitic,
Cu faţa-mbujorată,
Se trage ţanţoş de ilic
Şi-abia îngaimă: „- Tată...” 1440
361 91
Prinţesa pe voinic l-a strîns
La piept, mai să-l sugrume:
„- De-ai şti, Căline, cît am plîns!
Nu-i alt izvor pe lume!...”
362
...Şi s-a făcut nuntă cu dar, 1445
O nuntă-mpărătească,
Cu toboşari şi lăutari:
„- Mireasa să trăiască!”
363
„- Şi Mirele, că e cucoş!” –
Strga acela, insul 1450
La braţ cu Împăratul Roş’,
De chiuia cuprinsul.
364
Iară Călin, la Împărat,
Le iartă pe prinţese –
Chiar el din Lume le-a cătat 1455
Doi Feţi-Frumoşi pe-alese.
365 92
La toate nunţile – musai! –
Eram şi eu acolo,
Mare mîncău şi mare crai,
Fără nevastă, solo! 1460
366
Mi-au dat să beau tot vin-pelin
Şi mi-au făcut papară,
Dar cînd s-aţin pe Crai-Călin.
M-au dat pe uş’-afară!
367
Dar eu intrai pe alte uşi 1465
Şi mă rugai la Craiul
Să-mi dea pe una din mătuşi,
Să-mi duc cu dînsa traiul.
368
Dar Împăratul cel Nebun
Mă dete iar afară, 1470
De parcă am ţîşnit din tun,
Rostogolit pe scară.
369 93
Dar eu fiind tare înciudat,
Înfuriat şi faur,
Mi-am luat din grajd un cal bălţat 1475
Cu şaua-n fir de aur,
370
Cu trup de criţă, cal focos,
Picioare - ceară-albeaţă,
Cu coada din fuior flocos
Şi cap din varză-creaţă, 1480
371
Cu ochi-neghină, de prin grîu,
L-am călărit pe şale,
Dar l-am scăpat niţel din frîu
Şi-l plîng şi-acum cu jale:
372
Piciarele i s-au topit, 1485
Tot pîrîie din coadă,
Ochii-neghină i-au pocnit,
Zăbala-i stă să cadă.
373 94
Şi, fără cal, încălicat
Pe-o boată de prăjină, 1490
V-am spus un basm mai gogonat
Şi o minciună fină.
374
Şi, ca s-o credeţi, v-am adus
Covrigi şi mere-coapte –
Acum, că zmeii s-au răpus, 1495
Dormiţi buştean la noapte!
375
De-acum acasă m-am uşchit
Pe-o poartă fermecată
Şi de plictis mă duc grăbit
S-aştern povestea toată... 1500
376
Acesta-i „Basmul lui Călin
Nebunul”, Nefirescul,
Ce l-a repovestit Savin,
Slăvind pe EMINESCU.
SFÎRŞIT
Savin BADEA
