"FLACĂRA"... - SĂ "ARDĂ"!
MOTO:
“Tebuie să redăm istoria aşa cum este ea – şi din aceasta nu avem decît de cîştigat! Să facem ca oamenii să cunoască şi să înţeleagă cum trebuie istoria”.
Nicolae CEAUŞESCU
"…am fost nevoit (dar şi din patriotism) să-mi plătesc liniştea cu… idei – "idei catalitice", cum mi s-a sugerat să le numesc – între care:Nicolae CEAUŞESCU
imnul de stat, canalul, podul nou de la Cernavodă, metroul, preşedentia
republicii, epoca de aur, muzeul Ceauşeştilor, Cîntarea României,
tramvaiul din Craiova, programul PCR, codul eticii si echitaţii,
fabrica de automobile, cel mai frumos palat, DACIADA, reducerea armamentelor cu 1% – şi multe altele,
idei – ale mele – de-atunci, risipite de Nicolae CEAUSESCU pe intraga
perioada 1971-1989 (epoca de aur), idei materializate exact aşa cum
le-am propus sau metamorfozate de dictator, uneori intr-un mod
strălucit, alteori foarte prost, încît am ramas mut de uimire, decenii
intregi, şi din varii motive, ca şi in filmul ABSENŢĂ ÎNDELUNGATĂ, de
voie şi de nevoie." Savin BADEA
Citiţi şi:
VIDEO-BLOG – EPOCA DE AUR – MUZEUL CEAUŞESCU
EPOCA DE AUR – DACIADA / Getto Daci – Daciada
Avînd un PREAMBUL ca şi cel de sus, trebuie să vă reamintesc faptul că în anul 1970 am lucrat ca inginer "şef de schimb" la secţia de TRATARE APĂ DE RÎU a Combinatului Chimic Craiova, unitate care alimenta cu apă industrială tot combinatul - o luam din Jiu, o tratam de majoritatea depunerilor şi o pompam în Combinat. La 14 ani am avut primul "şoc" cu SECURITATEA ROMÂNĂ şi de atunci încă altele; îndreptăţit să cred că "dracul nu era chiar aşa de negru", de vreme ce ajunsesem inginer, dar cel de pe decantoarele staţiei de tratare m-a pus pe gînduri. Atunci mă înfuriasem pe Nicolae CEAUŞESCU (pe care îl simpatizam, totuşi, şi mai mult după evenimentele din august 1968) pe motiv că ajunsese campion mondial la vînătoare de urşi, iar eu nu puteam pune în aplicare o inovaţie la locul de muncă: nici mai mult, nici mai puţin ceream atunci o staţie de emisie-recepţie pentru comunicarea dintre tabloul de bord tehnologic (din interiorul staţiei) şi decantoare sau pompe de apă (din exterior). Şi altele. Şi fiindcă eram prea sărac şi el se ţinea să vîneze URŞI! PÎNĂ AICI I-A FOST! Aşa că ştiu cum se limpezesc apele, mai ales acum, cînd întîmplările de atunci au ajuns să fie file de istorie şi de roman.De la CCCraiova m-am transferat, în 1971, vara, la ICITPML Craiova, institut pentru proiectare şi cercetare în lignit, unde securistul institutului m-a cercetat, specific muncii lui, să n-ajungă orice terchea-berchea să lucreze cu "ceva secrete", pe tarlaua lui, dar şocul de atunci a fost cel mai putenic ŞOC trăit de mine în legătură cu cei îmbrăcaţi în uniformă militară sau civilă, dar care aparţin unei organizări militare!
Trăgînd linie, în iulie 1971, am ajuns să povestesc cum am fost pus sub urmărirea "A TREI ARMATE": miliţia, armata şi securitatea! Şi m-am pus pe povestit "cazurile cu necazurile", "neştiind" sau făcîndu-mă că n-aş şti că sînt ascultat de la microfoane-spion. Şi, NU FĂRĂ TÎLC, vă repovestesc şi Dvs. esenţialul:
1) MILIŢIA:
Ca proaspăt student, am fost rugat să las dracului facultatea (Institutul de Mine din PETROŞANI) şi să intru în rîndurile Miliţiei. Am refuzat, ca şi colegii mei din dormitor. Apoi... la două-trei săptămîni...
Era în 1960 (aveam 18 ani), cam pe vremea asta, în decembrie, student sărac, m-am dus la film, într-un cinema din Petroşani. Studenţii mai cu bani, colegii mei de cameră (9, şi cu mine 10), s-au dus la cîrciumă, la "Minerul". Venind în camera-dormitor, de la film, am găsit acasă pe unul singur, un moţ, întors mai devreme. Am discutat cu el despre Hitler şi despre olteni pînă am adormit. Am fost treziţi de un vacarm mare: se întorseseră "beţivii", dintre care unul tăiat la cap, însîngerat. Ce se întîmplase? La "Minerul" avusese loc o bătălie între mai mulţi inşi, constructori şi actori se pare, cu studenţii la mijloc. "Babacul", unul dintre colegii de dormitor şi an, s-a ales cu tăieturi la cap şi la ceafă. Am fost rugat să chem salvarea şi să-l duc la spital, eu fiind neimplicat. Am luat două pături, am învelit cu ele rănitul şi l-am însoţit în Salvare pînă la Spital. Pentru că avea dureri, i-am ţinut capul pe umărul meu stîng, să atenuez şocurile la transport; din această cauză mi s-a mînjit cămaşa cu sînge. La spital a ajuns şi un alt coleg, aşa cum convenisem, să nu mă întorc singur la cămin, căci trecuse cu mult de miezul nopţii. L-am rugat pe colegul însoţitor să ne abatem pe Corso, să văd ce ravagii sînt la "Minerul". Acolo, în stradă, sînt zărit de un miliţian şi sînt reţinut (pentru că aveam sînge pe cămaşă) împreună cu colegul însoţitor (pentru că era cu mine); duşi la sediul Miliţiei şi anchetaţi, scurt şi repede, dar nu şi dur. S-a încercat să mi se deruteze sinceritatea ( "- Şi zici că l-ai învelit într-o pătură?..." "- Pardon, în două!"), dar ancheta a dovedit nevinovăţia noastră şi am fost eliberaţi. La eliberare, anchetatorul m-a ameninţat că o să înfund puşcăria, dar pînă atunci, voi fi pus sub urmărire, timp nelimitat.
Cele întîmplate au avut o singură urmare: o anumită colegă, uimită de gestul meu, mi-a acordat şansa s-o cuceresc, dar eram aşa de îndrăgostit de ea, încît îmi pierea piuitul... nu puteam scoate un singur cuvînt, parcă eram himnotizat; aşa încît toate eforturile ei au fost zadarnice! Am fost luat şi pe nepregătite. Eu am rămas, pentru totdeauna, cu regretul de a nu-mi fi fructificat "eroismul".
2)ARMATA:
Am fost recrutat de pe timpul cînd eram elev de liceu (primăvara, 1960), deşi eram inapt ca militar (miopie forte) - "cadoul" educaţiei militare cred că l-am primit de la colegii militari şi securişti de la Cenaclul Literar "Traian DEMETRESCU" de la Casa de Cultură a Sindicatelor din Craiova. Scrisesem o schiţă, "Vinul de Tokay", din care reieşea că trebuia să fac armata ca să scriu mai bine despre ea!
Armata am făcut-o ca TTR-ist (tînăr cu termen redus), la Şcoala de ofiţeri - de rezervă, zic eu - aceia care aveam la chipiu o bandă roşie cu zig-zag alb. Şi a ţinut cîţiva ani prin facultate, pe la Arad, şi, în fine, la Rîmnicu Vîlcea, la GENIU!...
Veneam la această cazarmă ca proaspăt inginer, dar şi după un eşec în dragoste: cea care trebuia să-mi fie soţie se măritase cu altul, exact acolo, în Rîmnicu Vîlcea, pe aceiaşi stradă cu cazarma mea, Ştirbey Vodă!
Într-o zi, la programul de după amiază, pînă la stingere, ne vizitează un maior simpatic, dar beat, mai bine-zis bine-dispus. Era de-al nostru, de la Petroşani. Mai făceam armată şi cu geologi bucureşteni şi cu silvicultori braşoveni. După ora stingerii mă apucă o treabă-mare, de era musai!, şi-i cer permisiunea maiorului. Sînt refuzat categoric. Abia, în sfîrşit!, după ce plecă maiorul, şi eu, ţuşti, la WC-eu! Am luat şi FLACĂRA, să fiu Napoleon, să fac două lucruiri deodată! Pe atunci, revista FLACĂRA (octombrie 1965) era o revistă oarecare, dar revistă, ceva mai subţire decît cea de acum, la fel de oarecare. A doua zi, brusc, într-o pauză de la instrucţie, pe cîmp, sînt luat la întrebări, aşa, direct în cîmp, de un "politruc", un locotenent colonel simpatic foc, "- Ce-ai făcut mata aseară după stingere?" "- Păi, ce să fac?, am luat o FLACĂRĂ şi m-am dus la WC, că aveam musai nevoie!" "- Cum, să dai foc la cazarmă!?" Pe mine, care "gîndesc repede şi cuget încet" m-a umflat rîsul în hohote, pe cînd politrucul da să plesnească! Am lămurit lucrurile că era vorba despre... revista FLACĂRA!, o biată "flacără de cultură" rece! Am fost ameninţat că ancheta continuă! În consecinţă, am purces şi eu la ancheta mea. Colegii mei, preparatorii, m-au informat că, pe cînd eu eram în chinurile facerii, de lîngă patul meu... la somaţia santinelei către maiorul care pleca acasă, "STAI CĂ TRAG!", un coleg silvestru, minte de animal, a replicat: "TRAGE-I, BĂ,-N CUR!". Maiorul cel înveselit, s-a trezit brusc, s-a uitat de la a cîta fereastră s-a strigat şi ancheta s-a pornit de lîngă patul meu, cu mine. Pe timp ce ne apropiam de "liberare", gluma se îngroşa mai tare şi primeam ameninţări de la toţi ofiţerii, mai ales că eu eram taxat şi ca "antitalent de militar". Cireaşa de pe tort a venit (după ce eu am trecut cu brio toate examenele militare, în care nici "Napoleon" nu excelase - cu cretă colorată la tactică de geniu şi mareşal la lada cu nisip - de frică să n-ajung trupete), cînd "colonelul de rezervă" - cel care "ajuta" pe "colonelul nostru" - m-a selectat cu sfatul părintesc să intru definitiv în armată, "pentru că eşti un geniu militar înnăscut şi poţi ajunge chiar MINISTRUL FORŢELOR ARMATE!" Dar am refuzat categoric, n-a fost să fie! La plecare, cînd mi-am luat actul final, maiorul "distrat", cel în cauză, m-a rugat să mă "denunţ". Le-am spus clar că: 1) beleaua a căzut pe mine că n-au fost ei în stare să caute vinovatul adevărat; 2) că e bine că n-au fost victime şi iar e bine cînd totul se termină cu bine; 3) că n-am fost eu, dar ştiu numele vinovatului şi nu-l spun! Am fost foarte serios prevenit că cei de la CONTRAINFORMAŢII mă vor urmări în continuare. În gară aflu cu stupoare că pădurarul care a strigat l-a bătut pe Tele şi i-a luat ceasul de la mînă. Halal inginer silvic! O precizare: Tele contribuise din plin la aflarea adevărului, în ancheta întreprinsă de mine.
De armată m-a scăpat o altă iubită de-a mea, la o concentrare, care m-a trimis la un oftalmolog, cea mai frumoasă femeie-medic pe care am întîlnit-o în viaţă.
3) SECURITATE:
Securitatea mă ştia de la 13-14 ani sau chiar mai devreme, cînd citeam foiletoanele ziarelor vechi, şi anume RĂZBOAIELE POPOARELOR şi CRIMELE INCHIZIŢIEI. De mic uram războiul şi crima, bomba atomică, îndeosbi. Ca pionier am ţinut o prelegere împotriva războiului şi a morţii şi a ieşit ca dracu: dintr-un catren de încheiere m-am ales cu băgatul pe foc a primelor poezii, ca subversive, şi m-am simţit efectiv urmărit, dar cu delicateţe, la cenaclu, la şcoală, la liceu, la facultate, la armată, la seviciu. Dar ştiam că SECURITATEA ROMÂNĂ ERA CEA MAI BUNĂ DIN LUME şi eram CINSTIT, cine ce să-mi facă.
"Delicateţea" a mers mînă-n mînă cu... iubirea! O colegă de serviciu grecoaică a fost angajată la Institut şi mi s-a dat ca desenatoare, în grupa mea de proiectare. Nu era alta decît eroina unei schiţe de-ale mele - o poveste de dragoste, pe care Securitatea o ştia - întitulată SĂPTĂMÎNA PATIMILOR - în care povesteam cum un prieten dorea să-l împac cu fosta iubită, chiar în Săptămîna Mare, de Luni pînă Duminică, dar, insistînd pe lîngă ea, grecoaica, am sfîrşit să-i declar că mi-a devenit dragă, ea refuzîndu-mă categoric, făcîndu-mă trădător. Avea dreptatea ei. Treaba de la servici s-a terminat prost, pentru că l-am rugat pe soţul ei să mă ajute s-o determinăm să nu-şi mai bată joc de desenele în tuş pe care mi le făcea. Soţul s-o fi plîns mai departe şi au plecat subit din Institut. Directorul meu mi s-a plîns că era să fie sancţionat că a angajat greci şi că n-avea voie. Sanchi! Doar eu scrisesem "Săptămîna patimilor" şi am făcut pe prostul că nu mi-aş recunoaşte fosta muză. Altă dată, cu o altă grecoaică, mi s-a testat loialitatea faţă de soţie, tot de către Securitate. Gurile rele spun astăzi că soţia mi-a fost un real folos, ca real ofiţer de securitate, mai ales după 1989, lucru de care m-aş mîndri dacă ar fie chiar aşa.
Ştiind astfel de poveşti, m-a pus la colţ, EFECTIV, un ofiţer de securitate, căpitan sau maior, pe vremea aia, 1971, rugîndu-mă să colaborez cu Securitatea, să-l ajutăm pe tovarăşul Nicolae CEAUŞESCU, pe atunci "numai" secretar general PCR şi proaspăt preşedinte la Consiliul de Stat. Volens-nolens, am acceptat să joc rolul Aprodului Purice, doar ca inginer, pentru ce eram şcolit. "Punînd piciorul pe spinarea mea", s-a urcat din ce în ce mai sus. Material AUDIO avea căcălău Securitatea! Cel mai important era mănunchiul de idei pe care s-a bizuit întreaga EPOCĂ DE AUR, dar mai cu seamă că l-am catalizat pe Nicolae CEAUŞESCU pentru:
- să facă în aşa fel încît să merite lejer IUBIREA POPORULUI, fără impuneri artificiale, încurajîndu-i CULTUL PERSONALITĂŢII, ca necesar într-o anume epocă istorică şi a fost necesar - altfel Occidentul nici nu l-ar fi băgat în seamă - nu vedeţi ce pate uneori Traian BĂSESCU de la unii lideri occidentali neduşi la biserică - cult care se face oricărui lider politic, indiferent de "culoarea politică", dar ţapi ispăşitori au fost şi-au rămas numai Stalin şi Ceauşescu, pentru că L-AU IMPUS!; ce mai!, poporul să-l iubească pe meritul lui, ceea ce, în parte, firesc sau prin lingăi, s-a şi întîmplat, a şi meritat, de ce să nu recunoaştem; a făcut şi prostii;
- să facă astfel, încît epoca lui să fie efectiv EPOCA DE AUR din istoria poporului român, comparabilă cu cea a lui Decebal, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Cuza Vodă, a Regilor României etc.;
- să facă - printre altele - ca revista FLACĂRA să fie "realmente" o FLACĂRĂ care să "ARDĂ!", mai cu seamă cazărmile şi tot ce înseamnă BELIGERANŢĂ, războaie şi MOARTEA VECHIULUI, partea retrogradă, uscăturile... O idee avansată a fost şi CONVERSIA MILITARĂ, metamorfoza "să facem pluguri din săbii!", în ideea unei dezarmări generale şi totale, pînă la un punct, adică pînă la desfiinţarea celor două pacte militare, NATO şi TRATATUL, sau pînă la fuziunea lor;
-etc.
Nicolae CEAUŞESCU a rumegat bine totul şi a împrăştiat toate idele mele, metamorfozate sau nu, pe tot traseul 1971-1989. La FLACĂRA l-a numit pe Adrian PĂUNESCU, cu indicaţia majoră ca FLACĂRA să ardă vechiul, războiul etc.,etc. Nicolae CEAUŞESCU l-o fi asigurat de tot sprijinul său şi de aceea Adrian PĂUNESCU, servindu-i interesele, avea şi tupeul legitim şi iscusinţa inteligentă să-i pună problemele greu de rezolvat, spre rezolvare. Pentru mine, ca persoană şi ca român, Nicolae Ceauşescu şi Adrian PĂUNESCU au fost şi INGERI şi DEMONI, mai mult sau mai puţin. Cu + şi -. Ce rău mi-a părut de toţi 3 - de Nea NIcu, de Adrian şi de mine - cînd am fost informat subtil că Cenaclul FLACĂRA urmează să se desfiinţeze, cu două-trei săptămîni înainte de dezastrul de la Ploieşti. După intrarea în dizgraţie a poetului i-am luat apărarea, de cîte ori s-a putut, atenţionînd să nu se distrugă un mare poet. Ceream, cînd se va putea, reînfiinţarea Cenaclului FLACĂRA. Le-am urmărit destinul, amîndoi bucurîndu-se de simpatia mea, fiindcă îmi puseseră în operă ideile. Ca inginer am avut un culoar greu, mi-am cîştigat greu pîinea, dar am avut şi satisfacţii efemere: dacă nu făceam infarct, de atîta muncă, puteam ajunge chiar ACADEMICIAN! N-am văzut - pe viu - nici-un cenaclu FLACĂRA, dar eram nedezlipit de radio şi TV, cînd se transmitea. Deşi am fost coleg de liceu cu Adrian PĂUNESCU, dar cred că nu l-am cunoscut, pe viu, niciodată. Aşa cred... Doar pe blogul lui şi prin e-mail am avut ceva schimburi de păreri... Cu Nicolae CEAUŞESCU n-am avut decît un singur contact, în primăvara lui 1968, cînd De Gaulle a vizitat Craiova: eram pe traseu; Ceauşescu mi-a zis: " - Hai, copii, ura!" Eram ca... măgarul... într-un cîrd de pionieri. Mă şi ne îndemna să-i salutăm oaspetele, mai cu inimă. Atît.
Ce mi-a fost ciudă pe Adrian PĂUNESCU că n-a publicat în nici-o carte, separat sau nu, odele către Nicolae CEAUŞESCU. Acum cunoaşteţi CONTEXTUL, fiecare odă avea însemnătatea ei, delicateţea momentului istoric. Era menghina prin care Adrian obţinea ce dorea de la Nicolae. Nu numai la o partidă de şah! Şi eu eram îndemnat să scriu o poezie sau să pictez un portret de-al lui Nicolae CEAUŞESCU - de către provocatori subtili - dar pe toţi îi refuzam, justificînd că sînt, în primul rînd, inginer! Poate ar fi fost o împăcare, o iertare. Singura care m-a convins şi m-a învins a fost soţia mea, care mi-a cerut, pentru ora ei de dirigenţie, să-i scriu un material cu întrebări şi răspunsuri despre "TINEREŢEA REVOLUŢIONARĂ A TOVARĂŞULUI..." Nu puteam să-mi refuz soţia, prima mea apărătoare, cea care m-a salvat de la moarte! Între mine şi Ceauşescu (dar nu şi invers?) a existat un război subtil, al orgoliilor: îl jignisem groaznic şi mi s-a predat cea mai groaznică lecţie. Învăţătură de minte! L-am rugat să nu tragă niciodată în popor! ETC...
Dar DESTINELE OAMENILOR numai Dumnezeu (şi Securitatea!) le împleteşte!
Aşa că nu-l mai beşteliţi pe Adrian. FLACĂRA a fost nu numai invenţia poetului, dar şi a lui Ceauşescu, fără voia căruia nu s-ar fi făcut nimic. Mai ales, mai tîrziu, în contextul CÎNTĂRII ROMÂNIEI, altă invenţie de-a mea şi de-a lui Nicolae CEAUŞESCU...
FLACĂRA A FOST O NECESITATE ISTORICĂ, AŞA CUM RĂMÎNE ŞI ACUM!
Ca şi CÎNTAREA ROMÂNIEI, ca şi DACIADA! Despre acestea am mai scris...
V-aţi lămurit de ce v-am povestit amănuntele vieţii mele în raport cu MILIŢIA, ARMATA şi SECURITATEA? Dacă n-ar fi fost acestea 3, nu m-aş fi înfuriat. Eram proaspăt căsătoriz, fetiţa mea avea doi ani! MAI FAC ŞI REGII CÎTE-O NEBUNIE! Aşa l-am înmuiat... Fără să fi povestit toate acestea, în 1971, Cenaclul FLACĂRA n-ar fi existat. Lui Andrei PĂUNESCU i-am povestit ceva în legătură şi cu FLACĂRA LUI Adrian PĂUNESCU, dar asta-i o altă poveste, mai puţin importantă.
ing. Savin BADEA
PS. Nicu COVACI, dacă Adrian PĂUNESCU ar fi fost securist, îl mai primeau americanii? Numai dacă l-ar fi făcut agent dublu! Poate după ce a venit din SUA, poate atunci... după...
ing. Savin BADEA
ANEXĂ:
