duminică, 6 iunie 2010

ALBATROSUL



Traduceri din Leconte de LISLE
(în premieră românească)

ALBATROSUL

(„L’albatros” – „Poeme tragice" -  LECONTE DE LISLE (1818-1894)


În imensitatea Capricorn şi Pol
Vîntul urlă, rage, şuieră-n trist gol,
Sare pe de-a latul de Atlantic mut,
Tot albit de bale şi zdreleşte slut
Apa-ngălbenită, aburi ţîşnitori,
Muşcă, sfarmă, smulge, taie, rupe nori
În crîmpeie-zdrenţe, sîngerînd lumini,
Răsturnat în aer, ca-nvelit în spini,
În rotiri confuze, strigăt vast, penat,
Scutură şi trage valul înspumat,
Chinuind pe frunte monştrii-caşaloţi,
Încîlcit în urlet, crunt ţîşnit din toţi.
Regele din spaţiul mării necuprins
Zboară spre rafala-bestie întins,
Ca săgeata, sigur, dur şi negrăbit,
Ochi ce-nvinge bezna, dincolo de mit;
Cu rigid-întinse aripi de oţel
Sfîrtecă vîrtejul răguşit tembel,
Liniştit în miezul groazei, îndrăzneţ,
Vine, trece, piere, neînvins, măreţ.

 
Savin BADEA

 


L’albatros 

(Poemes tragiques)


Dans l’immense largeur du Capricorne au Pôle
Le vent beugle, rugit, siffle, râle et miaule,
Et bondit à travers l’Atlantique tout blanc
De bave furieuse. Il se rue, éraflant
L’eau blême qu’il pourchasse et dissipe en buées ;
Il mord, déchire, arrache et tranche les nuées
Par tronçons convulsifs où saigne un brusque éclair ;
Il saisit, enveloppe et culbute dans l’air
Un tournoiement confus d’aigres cris et de plumes
Qu’il secoue et qu’il traîne aux crêtes des écumes,
Et, martelant le front massif des cachalots,
Mêle à ses hurlements leurs monstrueux sanglots.
Seul, le Roi de l’espace et des mers sans rivages
Vole contre l’assaut des rafales sauvages.
D’un trait puissant et sûr, sans hâte ni retard,
L’oeil dardé par delà le livide brouillard,
De ses ailes de fer rigidement tendues
Il fend le tourbillon des rauques étendues,
Et, tranquille au milieu de l’épouvantement,
Vient, passe, et disparaît majestueusement.


Charles-Marie LECONTE DE LISLE (1818-1894)

ALBATROSUL (3)


 



3

ALBATROSUL
(L’Albatros)




Traducere din Charles BAUDELAIRE.




Ades, corăbierii prind în şagă,
Vreun albatros, tovarăş dîrz de zbor,
Pasărea mării drumeţind pribeagă
Cu nava peste crîncene vîltori.





E doborît durerilor pe punte,
Sfios, stîngaci… Căci regii-acestui cer
Se-năbuşe în albe aripi frînte
Şi jalnic – sfărîmate vîsle – pier.





Acest drumeţ împuţinat de vlagă,
Odinioară ce frumos era!
E „coţofană“ jumulită, slabă –
O „piază-rea“ strivită sub lulea!





Ca fostul prinţ, poetu-n strălucire
Furtuni şi fulgere înfruntă-n vers –
Bîrfit şi surghiunit, e fîlfîire
De uriaş împiedecat în mers. 





Octombrie 1957
Savin BADEA
 
ALBATROSUL 
 Parodie după Charles BAUDELAIRE.




Adesea, pe-un vapor, îşi rîd matrozii
De amărîtul, mare visător,
Geniul prezent pe-un vas cu toţi nerozii,
Poetul, călător întîmplător.





El – prea naiv – citeşte din sonete…
Sfios, stîngaci e marele poet,
Dar parcă toţi nebunii dau cu pietre,
Cînd marinarii rîd de el discret.





În lumea lui – „nemuritor şi rece“ –
E în extaz, statuie vie, vers…
Dar pe vapor se vede cum se trece,
Bîrfit, batjocorit şi şters.





Ca şi Poetul, Albatrosul este
Un fericit arc de triumf în zbor:
El trece prin furtună peste creste,
Prin trăznete, prin fulgere, prin nori!





1980
Savin BADEA 

ALBATROSUL 
 Adesea, să se-amuze, matrozii fără minte
Prind albatroşi, mari păsări ai mărilor prin nori,
Nepăsători tovarăşi, urmînd fără cuvinte,
Corabia ce-nfruntă cumplitele vîltori.





Ce chin depuşi pe puntea jilavă să-i frămînte?
Ieri regi pe-azurul zării, azi suferinzi şi trişti,
Aripile mari albe le sînt căzute frînte,
Ca nişte vîsle rupte, alături, în restrişti.





Biet călător cu aripi, stîngaci e, fără vlagă!
El, prea-frumos odată, azi comic, slut şi chior!
Unu-i loveşte pliscul c-o pipă scurtă-n şagă,
Un altul, şchiop, imită infirmul zburător!





Poetul e asemeni acestui prinţ din slavă,
Ce-nfruntă dîrz furtuna şi-şi rîde de arcaş:
Pe sol, printre prostime, de-i exilat – epavă –
L-împiedică să meargă aripi de uriaş!





2 Iulie 2004
Savin BADEA
Este vorba de traducerile mele din ALBATROSUL de Ch. BAUDELAIRE. 
Savin BADEA 

COLABORARE cu George PRUTEANU:

ALBAROSUL

Traducere liberă după Charles BAUDELAIRE


Adesea, să se-amuze, matrozii echipajului
Prind albatroşi, mari păsări
ale mărilor,
Care urmează, tovarăşi nepăsători de voiaj,
Nava alunecînd peste cumplite noianuri de ape.





Abia depuşi pe punţile vasului,
Şi aceşti regi ai azurului, stîngaci şi sfioşi,
Îşi lasă
jalnic căzute aripile mari, albe,
Ca nişte vîsle rupte, tîrîte alături.
 





Acest călător înaripat, ce stîngaci e şi vlăguit!
El, cel frumos odată – acum e-urît şi comic!
Unu-i loveşte pliscul c-o pipă scurtă,
Un altul îl imită, şchiopătînd, pe infirmul zburător.





Poetul e asemeni acestui prinţ al norilor,
Care
sfidează furtunile şi-şi rîde de arcaşi;
Dar exilat pe sol, în mijlocul hăitaşilor, în zarvă,
Aripile sale de uriaş îl împiedecă să meargă.





25 iulie 2004
Savin BADEA 
PS. Traducerea a fost corectată după ce Domnul George PRUTEANU a semnalat greşelile. Îi mulţumesc aici. Cu stimă, Savin BADEA.
 

L’ALBATROS


Souvent, pour s’amuser, les hommes d’équipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,
Qui suivent, indolents compagnons de voyage,
Le navire glissant sur les gouffres amers.





A peine les ont-ils déposés sur les planches,
Que ces rois de l’azur, maladroits et honteux,
Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches
Comme des avirons traîner à côté d’eux.





Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule !
Lui, naguère si beau, qu’il est comique et laid !
L’un agace son bec avec un brûle-gueule,
L’autre mime, en boitant, l’infirme qui volait !





Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l’archer ;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l’empêchent de marcher.





Charles BAUDELAIRE 


   
ALBAROSUL
Traducere liberă după Charles BAUDELAIRE
Corectura aparţine lui George PRUTEANU.


Adesea, să se-amuze, matrozii echipajului
Prind albatroşi, mari păsări ai [CORECT: ale] mărilor,
Care urmează, tovarăşi nepăsători de voiaj,
Nava alunecînd peste cumplite noianuri de ape.





Ce chin cînd sînt [CORECT: Abia] depuşi pe punţiule vasului,
Căci [CORECT: Şi] aceşti regi ai azurului, bolnavi [CORECT: stîngaci] şi sfioşi,
Îşi lasă [CORECT: lasă jalnic] căzute aripile mari, albe,
Ca nişte vîsle rupte, tîrîte alături inerte [CORECT: FĂRĂ inerte].





Acest călător înaripat, ce stîngaci e şi vlăguit!
El, cel frumos odată – acum e-urît şi comic!
Unu-i loveşte pliscul c-o pipă scurtă, veche [CORECT: FĂRĂ veche],
Un altul îl imită, şchiopătînd, pe infirmul zburător.





Poetul e asemeni acestui prinţ al norilor,
Care vizitează [CORECT: sfidează] furtunile şi-şi rîde de arcaşi;
Dar exilat pe sol, în mijlocul hăitaşilor, în zarvă,
Aripile sale de uriaş îl împiedecă să meargă, măcar [CORECT: FĂRĂ măcar].





25 iulie 2004

ALBATROSUL 


Ca să le treacă vremea, matrozii, cîteodată,
Prind albatroşi, mari păsări pe-albastra mării cale,
Care-însoţesc statornic, cu zborul lor agale,
Corabia de-abisurile amare clătinată. 



Pe scîndurile punţii abia zvîrliţi şi, parcă,
Din regi ai înălţimii, ajung sfioşi, stîngaci:
Aripile lor albe le tîrîie, malaci,
Ca două vîsle blege legate de o barcă. 


Împleticit şi jalnic, el, ce prin nori ţîşnea
Semeţ cîndva, e-acuma batjocorit şi hîd!
C-un băţ lovindu-i ciocul, matrozii, unii, rîd,
Alţii cu cîrja-îl strîmbă pe-ologul ce zbura! 



Poetul e asemeni cu prinţul înălţimii
Ce-înfruntă şi furtuna şi-arcaşul cel pervers;
Surghiunit pe pămînt, în huietul mulţimii,
Aripile-i gigante-îl împiedică la mers. 


Traducere de George PRUTEANU


ALBATROSUL
(după Charles Baudelaire)

   
Adesea marinarii, voind să se desfete,
Atrag pe punţi în cursă gigantici albatrozi
Ce însoţesc corăbii, în legănate cete,
Pe-abisuri îmblănzite prin jertfe de matrozi.



Dar cum se văd pe scînduri, stăpînitorii slăvii
Devin ne-ndemînatici şi înduioşător
Îşi poartă vastele-aripi tîrîş pe puntea năvii
Ca vîsle ostenite pe laturile lor.



Fochistu-i necăjeşte şi, şchiopătînd, dă zorul
Să imiteze mersul sfioşilor captivi -
Ridicol, slab şi trîndav s-arată zburătorul
Intimidat de rîsul matrozilor naivi.



Poetul e asemeni monarhului furtunii
Ce vizitează norii rîzîndu-şi de arcaşi -
Proscris pe sol, în prada prigoanei şi-a minciunii,
De aripile-i vaste se-mpiedică în paşi.



Panait CERNA,
Floare şi genune, Litera internaţional, 2003


ALBATROSUL 
 Din joaca, marinarii pe bord, din când în când,
Prind albatrosi, mari pasari calatorind pe mare,
Care-nsotesc, tovarasii de drum cu zborul blând,
Corabia pornita pe valurile-amare.



Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinte stângace si sfioase
Si-aripile lor albe si mari le lasa, blegi,
Ca niste vâsle grele s-atârne caraghioase.



Cât de greoi se misca drumetul cu aripe !
Frumos cândva, acuma ce slut e si plapând !
Unu-i loveste pliscul cu gâtul unei pipe
Si altul fara mila îl strâmba schiopatând.



Poetul e asemeni cu printul vastei zari
Ce-si râde de sageata si prin furtuni alearga;
Jos pe pamânt si printre batjocuri si ocari
Aripile-i imense nu-i lasa loc sa mearga.



AL. PHILIPPIDE

STEA ŞI STELE

STEA ŞI STELE

 
Un copil e o minune –
S-a născut cu el şi-o stea!
„ – Hai, noroc! şi zile bune!
Să trăieşti, minunea mea!”



Dar cad stelele din cer –
Lacrimi albe şi albastre –
Cînd poporul zice: „ –Pier
Oameni ai planetei noastre.”



Astfel ne petrecem viaţa –
Între naştere şi moarte:
A ţîşnit o stea în ceaţa
Stelelor căzînd departe…



Strălucim peste contururi
Un timp doar, o dîră-albastră;
Vrem să luminăm de-a-pururi:
Ce lăsăm în urma noastră?



Savin BADEA

SOCIETATEA DE CONSUM - Anexa la MOTORUL ECONOMIC


De ce sistemul economic actual este greşit şi sortit sfârşitului. De
unde vin lucrurile pe care le consumăm, unde se duc. Cum funcţioneaza
economia?


ÎMPREUNĂ VOM GĂSI SOLUŢII MINUNATE LA TOATE PROBLEMELE SOCIETĂŢII CONTEMPORANE!


Din
Venitul Naţional (100%) dacă se scade Fondul Naţional de Dezvoltare
(30%) şi Fondul pentru Asanarea Sărăciei (3%) – valori didactice -
rămîne Fondul destinat pentru Consum (67%, adică două treimi), mai pe
scurt Consum=C.
Consumul, la nivel naţional, este suma tuturor
părţilor rămase din profit, dobîndă, rentă şi salariu – de la Buget,
Patroni, Salariaţi – care se cheltuie după nevoile şi la dorinţa
fiecăruia – "cum vrea muşchii lui". Consumul reprezintă obiectul
Societăţii de Consum, cu avantajele şi dezavantajele ei, în epoca
modernă.
Vizionaţi video. 
1. Resurse – Extracţie
2. Producţie
3. Desfacere – Distribuţie
- Săgeata de Aur – Publicitatea
4. Consum
5. Gunoi – Reciclare – Eliminare
Societate Inteligentă caută soluţii inteligente pentru rezolvarea problemelor legate de Consum.
SUA a luat Resurse din alte ţări, păstrînd pe
ale sale, înclusiv Inteligenţa! A transferat Producţia în alte ţări, cu
toată poluarea ei, în pămînt, în apă, în aer şi în oameni. Desfacerea a
întins-o pe tot Pămîntul, prin metode tradiţionale sau prin curieri.
Consumul este impus peste tot, este necesar. Gunoiul l-a dus tot în
alte ţări.
Şi ca SUA procedează multe ţări.

Ce mai rămîne de făcut?
- Cei 3 R – Reciclare, Reparare, Refolosire (RRR) – de la 4 la 2 şi înapoi.
- Programul "Rabla", în toate domeniile, pentru toate produsele – de la 2 la 4 şi înapoi..
- Second Hand şi Cupoane de Reduceri – în caz de
supraproducţie, de uzură morală pentru produse încă funcţionale – de la
3 la 4 sau la 2.
- Ateliere de RRR (2′) pentru consum (la 4) sau pentru cercetare, inventică şi hobby (la 2).
- Prepararea "Gunoaielor" (de la 5) şi reciclarea lor, distributivă (la 1, 2, 3 şi 4) – lupta împotriva Poluării Planetei.
- Regenerarea unor resurse organice (ex. plantări de păduri, plante tehnice etc.)
- Alte măsuri: mai gîndiţi-vă şi voi!
ing. Savin BADEA

ŞI EU SÎNT POET!

ŞI EU SÎNT POET!

 
Nu, dragostea nu se ascunde!
Codanele adorm în mreaja
Săruturilor calzi, flămînde,
Şi-n inimi e-un fior şi vraja
Cu zîmbete pe chipuri blînde…


"ROMÂNUL S-A NĂSCUT POET!" -
O spun şi doinele şi ia,
O spune codrul de brădet
Şi cîntă-n lanuri ciocîrlia
Un tril din doina lui, încet…


POET – aşa înseamnă cîntul -
Şi-n dragoste Românul mi-i! -
Codanele din-’treg Pămîntul,
De-ar şti, doar ale lui ar fi! -
Şi-ar săruta doar el şi vîntul
Ce chiuie peste cîmpii!


Savin BADEA


Iulie 1958 (la 16 ani) – FĂGĂRAŞ

GRADELE MILITARE

DECAMERONUL OLTENESC 


GRADELE MILITARE

Prelucrare după „LA BLAGOVEŞTENII” de Mihail LUNGIANU ( prima snoavă )
din „RAMURI”, ianuarie-februarie, 1943.
Repovestire în versuri, parodie.



Se dedică Mamei-Mariţa, spre veşnică pomenire, o ţigancă bătrînă cu ghioc, care m-a salvat de la moarte, cu ceaiuri de plante medicinale, după ce medicii s-au declarat neputincioşi în faţa unui icter negru şi m-au trimis acasă nevindecat, pradă morţii, cînd aveam doar 11 ani - Mama-Mariţa n-a avut numai ştiinţa tămăduirii, ci şi iniţiativa salvării mele.


O ţigancă crăcănată
Avea un dănciuc mişto,
Soldăţoi pe la armată,
Într-un loc cu gard maro –
Nu departe, lîngă vatră,
Poţi să mergi pe jos, colo.

A nebună, dimineţa,
Prinse-o mreană în belciug
Şi-o băgă-ntre ţîţe ţaţa,
Să i-o ducă lui Dănciuc -
Iar cînd se săltă şi ceaţa,
Avea zece, ca pe drug.

Şi plecă-n oraş, ca popa,
Pe cărare – pas de drag –
Pîş-grăpiş şi tropa-tropa,
Cale lungă, pe ciomag! –
Obosită, zice: „ - Hopa!
Fac popas aici sub fag.”

Cornu-n traistă şi pe-o rînă
A dormit ca un buhai –
Mai dormea şi-o săptămînă,
Da-i intră în cur un pai.
La cazarma „De-la-stînă”
A ajuns, cu chiu, cu vai!

Vede ţaţa un ostaş
Stînd de gardă-n faţa porţii:
„ - Aulio, ce uriaş,
Cal abraş – să moară morţii! –
Bă, Petrică, grad fruntaş,
Dă-te-ncoa’, în faţa Sorţii!…”

„ - Ce e ţaţă?…” „ - Ce să hie? –
Iaca, bre – îi turuieşte -
Am venit cu veselie
De la iaz c-o ţîr’ de peşte,
De Blagoveştenii, fie
Danciului, cică pofteşte!”

„ - Au trecut Blagoveştenii!…”
„ - Aulio, zici bine, Petre! –
Cum sorbea cu mirodenii,
Saramura, bre, cumetre! -
Amu-nghite fierotenii,
Noduri, bolovani şi pietre…

Prăpădii cu trepădatul…”
„ - O înghite ghionturi, ţaţă,
I-o fi dînd, din milă, altul,
A mîncat şi are greaţă!” –
Rîde cu sughiţ soldatul,
Vesel, dis de dimineaţă.

„ - Ghionturi, zici? Ptiu, măiculiţă,
E-nghionteală la armată?! –
Înghiontit ăi fi tăliţă,
El nu face şmotru, bată-l!
Nu aleargă, chisăliţă
Dă pe cap la alţii-ndată…”

„ - Vai de mine, ce-i feciorul,
De-i boier? E d’on fruntaş?”
„ - Mare-i ! Tare-i! Cu toporul,
La fruntaşi le zice „ Marş!”.
Lui cu teamă-i dau onorul,
Că le dă la gură caş!”

„ - Atunci o fi d’on căprar?…”
„ - La căprari le crapă capul…”
„ - O fi d’on sergent?” „ - Măcar…
La sergenţi le-arată hapul.
Îi stau smirnă.” „ - N-am habar,
Nu mă taie păstîr-napul!…”

Vede baba alt puţoi
De soldat în faţa porţii –
Strajă stînd pe locul doi:
„ - Cal abraş – să moară morţii!…” –
Dau taclalele-napoi:
„ - Dă-te-ncoa’, în faţa Sorţii!…”

„ - Ce e, ţaţă?…” „ - Ce să hie?…”
„ - O fi, machea, d’on major…”
„ - Aş! Să vezi copilărie,
Pe majur îl dă, bre, Flor,
Cu magiun şi pe călcîie!…”
„ - Nu ştiu ce e, ga, să mor!…”

Vede baba alt holtei,
Ce de strajă stă prezent.
Presupune Sîn- Andrei:
„ - E d’on sublocotenent?…”
„ - Ai zburcat, soldatu’ trei,
Nu e su-lu-co-ti-nent!

Ăstuia îi dă ciorbeală,
La ciordeală, su’ palton,
Zeamă acră, covăsală,
Un pişat, s-avem pardon,
Şi să vezi, tu, milogeală,
Pe su’ scări, pe su’ cotlon!…”

„ - O fi vr’un locotenent…”
„ - Lo-cu-ti-nent nu e, pică!
Ăsta-i cu abonament
La beut şi mîncărică.
Judecă şi fii atent!”
„ - Nu ştiu, ţaţă, nici de frică!”

Vine şi-un Sultan pe patru:
„ - Doar n-o fi d’on căpitan?”
„ - Ăsta cere şi pe dracu’,
Vrea omletă de hultan!
Şi cum rîde? Ca la teatru!
N-ai ghicit. Eşti prost, Sultan.”

Hop, şi Rică, mai pe seară:
„ - Nu cumva o fi maior?” –
Zice cinciul, de ocară,
Prea mirat, bănuitor.
„ - La maiori le dă papară,
Dar arar…” „ - Nu cred.” „ - Să mor.!”

„ - N-am habar.” Soldatul şase
Se aşază-n post şi el e
Înciudat şi o descoase:
„ - Locotenent-colonel e?”
„ - Nu, lui ăsta-i dă la oase.
Vrea lichior… Lichea, Fănele!…”

Fănel sus pe cer priveşte
Cum cad stelele răscoapte:
„ - Număr gradele pe deşte,
N-am habar şi-i miez de noapte.”
Rîde baba şi porneşte
Taina şi cu schimbul şapte:

Domn’ Mitică, scund şi chel,
Dă ocol şi o îmbie:
„ - Nu-i aşa că-i colonel?”
„ - Ăsta-l roagă colonie
Să îi dea pe-un degeţel
Din sticluţa sidefie”.

„ - Trei mîrtani şi-un cîine copt!,
Eu mi-am luminat bostanul –
Zice sentinela opt,
Mădălin, ditai cîrlanul –
Să mă tai, de nu e moft:
Toboşar e barosanul!”

„ - Gogoşar?!… Bă, minte scurtă,
Cînd îl vede pe Dănciuc,
Bucuros se bate-n burtă,
Să-i dea lapte şi-n papuc!
Danciu-i face capul turtă
Şi dă-i ghionţi la mameluc!…”

La amiază, ora două,
Vine negrul costorar -
Un ţigan e-n postul nouă,
Zis Ranglo, un tip şucar!
Iar afară dă să plouă.
„ - Ar fi, ţaică, bucătar!”

Sare baba: „ - Mînca-te-aş!
Bre, Ranglo, Sultanul Porţii,
Bucătar e, şmecheraş,
Cel mai cel – să moară morţii! –
Să-ţi pun pilă, bulibaş,
La castron de zece porţii!…

Danciu-i şeful: „Lasă vorba,
Că-ţi dau lingura” şi, poc!,
Îl pocneşte cu cociorba,
Mama mamii lui de porc!
„Că-ţi dau strachina şi ciorba,
Numai dacă stai pe loc.””

Ranglo rîde: „ – Dup-amiază
Vine-n post, căci momentan
E la popotă, dă varză
Ca sarmale la cazan.
Ţaică, ai dănciuc de vază,
Cel mai brava din ţigani!”

La taifas, la adăpost,
Una, alta, timpul trece…
Intră şi Dănciucu-n post –
El e sentinela zece,
Dar gagiul n-ar fi prost –
Arămiul e berbece !

„ - Pupă-l muica, Danciu’ meu!,
Am plecat de vineri seară;
Bată-l Domnul, drumu-i greu,
Un pîrlit de drum de ţară.
Şi m-am rătăcit mereu,
De-am dormit prin ger, pe-afară.”

„ - Ce e, maică?…” „ - Ce să hie? –
Biata mamă îi zîmbeşte –
Păi, să vezi ce comedie:
Ţi-am adus o ţîr’ de peşte,
De Blagoveştenii fie –
Că Dănciucul meu pofteşte!…

Dar m-am luat cu taina, mamă,
C-un ostaş, cu alt ostaş,
Şi mi-au spus, să bagi de seamă,
C-ai fi prost, c-ai fi codaş,
Ba căprar sau, Doamne ia-mă,
Vreun sergent majur, trupaş.

Alt pîndar, un repetent,
Te-a dat fericit la dracu’,
C-ai fi su-lu-co-ti-nent,
Căpitan, maior, spanacu’…
Colonel sau, pe moment,
Gogoşar – ditai dănacul!

Două zile şi-nc-o noapte
La taclale dac-am stat,
N-am mîncat nici stele coapte,
Şi nici turtă, nici păsat;
Îmbucai, pe apucate,
O ţîr’ peşte, de-l stricat…

Ce rămase, l-am păstrat!” –
Baba ia din sîn un peşte,
Care pute de stricat,
Pute-pute, de trăzneşte! -
Iacătă-l, peşte sărat…
Ia-l, că poate-ţi trebuieşte!”

„ - Ce să hie? Hoit e! Pute!” –
Îşi dă greţuri ăl ţigan.
„ - Ia-l şi dă-l prin ciorbă iute;
Nu se simte la cazan.
Că-l mănîncă vreun răcute…
N-ai prin curte vreun mîrtan?

În majuri şi-n toţi căprarii,
Să dea guşterii în ei!
Toboşarii, gogoşarii,
Coloneii, cei mai cei -
Dar-ar turcii şi tătarii,
Mama mamii lor de zmei!”

Iaca vine ca muscalul
Un căprar puţin diliu,
Îşi frînează iute calul
Şi se zbiară la gagiu:
„ - Cînd soseşte generalul
Să mă chemi să viu să-l ţiu!”

Dup-un sfert apare insul,
Un bondoc înmiresmat
Cu parfum pe tot cuprinsul
Şi cu damf, ca omu’ beat;
Umblă baba după dînsul:
„ - Pe-unde dracu’ ai umblat?

Că te căută fiert căpraru’,
Ăl încălicat şi şui.
O-ncurcaşi!… Îmi dai sutaru’?
Să te scap din mîna lui!”
„ - Mamă, zău, e ghinăraru’,
Şi cu el să nu te pui!”

„ - Să trăiţi!”, zice, ca parul,
Ăl Dănciuc spre general.
„ - Lasă asta, dă-mi paharul…
Va să vin’-un amiral!
Să-l primească spirt căprarul,
Da’ să-l suie şi pe cal.

Să pui masa în Dumbravă,
Lîngă rîu, la Trei-Arţari.
Să-mi aduci vînat la tavă
Şi o Grasă de Cotnari -
Te-ai ales după ispravă,
C-un conced’ de zile mari.

Ia pe hoaşca a bătrînă,
Cazarmeaz-o, dă-i păpic,
Iar de vrea să stea la „Stînă”,
Poţi s-o ţii, nu zic nimic.
Eu aş vrea să mai rămînă,
Să ne joace din buric.”

„ - Ha, că bine zici matale!
Să-ţi dea baba în ghioc!
Mă faci „hoaşcă”, mareşale?
Te fac praştie, ghindoc!
N-ai habar ce geamparale
Ştie baba cînd ia foc!”

Ia ţiganca pe Dănciucu’
Şi-l descoase „ce şi cum”:
„ - Uită-te la zăbăucu’,
Ce vipuşcă, ce costum!
Să te văz că-i iei ciubucu’
Şi te-mbraci ca el, parfum!”

Generalul pleacă-n grabă
Cu Dănciucu, braţ la braţ,
Îndemnat să-i facă treabă,
Că-i flămînd şi cu nesaţ.
Şi-o cafea să puie, slabă,
Dar fierbinte şi cu zaţ.

Pleacă Danciu’. Socoteşte:
„Ce mai bucătar vestit!”
Ia putoarea lui de peşte
Şi-o aruncă la gătit.
„Fericit cine-l găseşte!…
De se prinde, m-am prăjit!”

…Pe la şase, jos, pe malul
Rîului, pe ududoi,
Vizitează amiralul
Pe bondoc, cu încă doi -
Regele şi mareşalul –
Şi chiolhanul e în toi!

Savin BADEA

CUIUL LUI PEPELEA

DECAMERONUL OLTENESC


CUIUL LUI PEPELEA

Prelucrare după o snoavă populară românească.
Parodie şi fabulă.


A fost cîndva un om frumos,
Isteţ, iubeţ, sărac, hazos –
« Bun gospodar, cu toate celea -
Totuşi, sărac, bietul Pepelea. »
El, într-o bună zi se-arată
Îndrăgostit lulea de-o fată,
O fată mîndră, ca o zînă,
Frumoasă foc, s-o iei de mînă,
Să cumperi lumînări de ceară
Curată şi s-o pui la scară,
Să o cununi şi la altar
Cu-acel Pepelea, om ştrengar.
Iar fata nu s-ar fi codit,
Dar tatăl fetei, om sucit,
Nu vrea s-audă de flăcău,
Că-i sărăntoc şi de neam rău.
“ - Măi, moşule, faci treabă proastă,
De nu-mi dai fata de nevastă. »
« - Mai puneţi pofta-n cui, băiete,
Că toate satele au fete !… »
« - Atunci, dacă-i aşa anume,
Am să-mi vînd casa, plec în lume!”
“ - Ţi-o cumpăr eu!” – zice-acel tată.
« - Bine, ţi-o vînd, dar ia-o toată,
Din cheutoare-n cheutoare,
Afară doar de-un lucru mare…
Acela, nu ! – un cui de lemn,
Bătut în casă ca însemn,
Pe partea dinspre răsărit –
Pe-acela să mi-l laşi înfipt. »
« - Ei, şi de ce ?! » - se miră moşul.
« - E pus anume de strămoşul –
O moştenire din părinţi,
Nu-l dau nici pe un car de sfinţi !
Hai, bate palma, facem pactul,
Tu scoate banii, eu scriu actul ! »
Omul dă banii şi se face
Un act pecetluit şi… pace !
Iar cel cu fata cea frumoasă
Se mută la Pepelea-n casă –
Pridvor, odăi încăpătoare,
Ferestre mari, strălucitoare,
Cu-mprejurime de livadă
Şi acareturi prin ogradă.
Le erau dragi toate acelea,
Numite « casa lui Pepelea »,
Dar lui Pepelea, drag ca pragul,
Îi era cuiul, cît ciomagul,
Cui – lemn de fag – bătut iţit,
Pe partea dinspre răsărit.
A doua zi, să vezi belele :
Vine Pepelea. « - Ce-i, Pepele ? »
« - Păi, am venit, acilea, eu,
Să-mi pun căciula-n cuiul meu, »
Iar omul cam strîmbă din nas,
Dar învoiala i-a rămas ! -
Si-apoi ce mai putea să facă,
Dacă aşa s-a scris în joacă ?!
A treia zi – la fel – belele:
Vine nebunul. « - Ce-i, Pepele ? »
« - Păi, am venit acilea eu,
Să-mi iau ce-am pus în cuiul meu. »
Şi-apoi aşa, mîine aşa,
Punea Pepelea ce avea,
Cîte ceva sau lua pripit,
Din cuiul de la răsărit,
Cui zdravăn, fain, un cui de lemn,
Bătut de moşu-său însemn.
Şi să vedeţi treabă isteaţă :
Se întîmpla de dimineaţă,
Cu pusul luat şi luatul pus,
Taman cînd omul era dus
În sat, la tîrg, să are gruiul…
Acasă, fata, cui şi şuiul.
Şi fata avea grijă ca
Să nu i-l scoată careva,
Cuiul acela pricopsit,
Din partea dinspre răsărit –
Nu vrea să piardă acel cui…
De ce? Ghiciţi, că nu vă spui ! –
Nu pot, nu vreau… să vreau, nu ştiu –
Pepelea a rămas tot viu,
Casa rămase în picioare
Şi în perete cuiul mare:
Pepelea-ndrăgostit de cui
Şi fata după… cuiul lui.
Dar nu prea mult, căci într-o zi,
Prin sat o nuntă se porni:
Pepelea s-a-nsurat « acasă »
Şi-a luat pe fată de mireasă,
Fată cuminte, păzind cuiul,
În casa ce-o vînduse şuiul.
M-am dus la moş c-o vorbă – spui :
« - Prea bine, moşule Băcui,
Ce te-a făcut să îţi măriţi
Fata cu unul fără minţi ?
Tocmai cu-acela din zăluzi,
De care nici nu vreai s-auzi ? »
« - Ce m-a făcut ? – zise Băcuiul –
Păi, cuiul lui Pepelea, cuiul !…
Îi zic, ast’ vară, ălui prost,
Că-i prea glumeţ şi n-are rost…
Dar el, rîzînd: “Scăpare nu-i!
Dă fata, că mai am un cui!”
Şi ca să ştiu că nu glumeşte
Mi-arată « cuiul », voiniceşte :
Avea nărodul căscăui
Un ditamai piroi, nu cui.
De-l mai vedea şi fata mea,
Se-ngreuna cum de-l vedea.
Geaba mă luam de viaţa lui,
Că pofta nu se pune-n cui.
Şi mi-ar fi zis : « Neică Băcuiu,
Îţi las şi fata, las şi cuiul !… »
Sau : « Joaca s-a sfîrşit, e gata,
Rămîi cu cuiul, eu cu fata!”-
M-ar fi lăsat bătrîn, nebun,
Cu ochii pironiţi la drum,
Neputincios, c-un cui folos,
De rîsul lumii, dar băţos…
Aşa că mi-a rămas – nu pot,
Să nu-i dau cuiul, fată, tot ! –
Îi dau şi haina de pe mine,
Să mîntui treaba asta bine :
Nebunul poa’ să-mi ia şi pielea,
S-o puie-n cuiul lui Pepelea.
Însă să ştii : povestea toată
Nu-i doar c-un cui, ci două, iată.
Am pus-o, zău, de mămăligă –
« Cine nu riscă, nu cîştigă ! »

Savin BADEA

FLEŢU ŞI FLEAŞCĂ (FEŢE SUPTE)

OLTENIADA – DIVINA COMEDIE OLTENEASCĂ
FLEŢU ŞI FLEAŞCĂ (FEŢE SUPTE)
Prelucrare după Marin SORESCU, „LA LILIECI”, VII

…Iar moda asta cu bărbieritul
Veni după război pe la Bulzeşti…
La oameni le plăcea sulemenitul

Cu barbă, cu mustăţi, cu chica-n cleşti –
Să nu le cadă peste frunte părul:
„ – De nu ţi-l legi la spate,-ai să cheleşti!”

Ei!, „după întregire”, adevărul
Învinse a prostime şi-un smucit
Convinse lumea să îşi taie sporul

De păr din barbă prin bărbierit.
Aşa-n Frăţila au pierit bărboşii,
Mulţi, rău de tot, un sat de bărbi chelit.

Tot prin Bulzeşti, Frăţila-n deal, prin bojii,
Se-ntoarse unul cu un brici mai bun –
Venise de pe front în ghete roşii

Şi hai să radă tot, pe toţi! „ – Nebun!”:
Îşi pune un scăunel în poartă Fleţu,
Pe sub un frasin gros, lîngă un prun,

Ceaun cu apă caldă, făcăleţul
Şi-un codru de săpun, de bolboroşi…
Şi iată-l cum striga, rîzînd, isteţul:

„ – Poftiţi, fîrtaţi! – o să vă fac frumoşi!”
Ei, bieţii oameni, mare tăvăleală,
Erau de muncă amărîţi şi roşi,

Cu-obrajii supţi. Pe bietul Fîsăială,
De-i zicea Fleţu’,-l enervau – ehei! –
Păi nu putea, cu ditai săpuneală,

Să-i radă bine, ca pe-i rotofei.
Şi-un timp le-a refuzat bărbieritul
La scofîlciţi, la supţi, la vai-de-ei!

Şi omenirea sta nerasă. Mitu:
„ – Ia să te văz – zicea – tu nu eşti bun!
Nu-mi placi, ai gropi, prea te-a slăbit iubitul…

Mănîncă mult, rozi slană, ioc tutun!
Altul la rînd! Degrabă-i miez de noapte!
Din ăştia răsculaţi, carne de tun,

De prin o-mie-nouă-sute-şapte,
Să nu veniţi, că nu vă rad, nici beat.”
Şi Fleţu odihnea, nepus pe fapte:

Sta rezimat de frasin, supărat,
Şi-şi aştepta clienţii-n bătătură…
Dar iată că apare, de odat’,

Din refuzaţi un supt, c-o umflătură:
„ – Ce făcuşi, mă, de te făcuşi buhai?”
„ – Păi, uite, ţin o prună coaptă-n gură…”

„ – Bine. N-o-nghite… Pruna!, că te tai!”
Şi-aşa-şi găsi metoda bărbierul:
 Băga un deşti întors, ca un vătrai,

De-i sta obrazul la client ca fierul –
Şi lat şi-ntins, frumos, ca pe prichici –
Aşa puteai să-l razi şi cu hangerul!

„ – Păi, să-i tot tragi cu briciul! Rad şi-arici!
Eu, nu mă dau nici pe-ăi de la Craiova,
Că am metoda mea şi merge brici!”

Şi Fleaşcă,-al meu de-acum, cum vine slova –
Sta pe scăunel c-un pămătuf, şi-absent,
Cu două deşte-n gură, cam otova,

Făcea om gras din cel mai supt client.
„ – Păi, bă, la halul tău de scofîlceală,
Bag toată mîna asta, evident! –

Ce-ţi dă Fănica? – zice Fîsăială –
Ca să mănînci şi tu, biet om răpus?”
„ – Prune”, răspunde Fleaşcă, a sfială,

Dar, simţind briciul, se opri din spus.
Gemu. Mai mult mugi a doua oară
Şi-apoi tăcu, sub briciul bici, supus.

Se tot gîndea la dandanaua rară,
Cînd un frizer, bărbierind un ins,
I-a ras şi beregata, bunăoară,

Că i-a tăiat obrazul ras şi-ntins.
Nu putu neam! Dar mai mugi o dată,
Ca un buhai, din gît, cu spumă nins.

Dar Fleţu, om deştept, pricepe, iată,
Şi-ndepărtează mîna de pe-obraz:
„ – Măcar tu scoate-ţi ăl inel cu piatră,

Că dau de dracu şi nu vreau ăl ras!
Că am un dinte – tinichea în gură –
Şi mi-a zis doctorul să-l dau cu gaz,

Şi că n-am voie, la îmbucătură,
Două metale-n gură, de, coclesc!”
„ – Hă, hă!” – surîse Fleaşcă – „Secătură!

Tu eşti coclit de mult!... Io te-auresc!
Bine, îl scot. Dar uite pe Fănica,
Pe grasa ta, ca un dovleac porcesc –

Dar ce murdară e de var gagica!”
„ – Mă, lasă-mă, lui Fleaşcă să îi spun,
Bărbatului, o vorbă, atîtica…”

„ – Tu poţi să-i spui, dar mutu-i sub săpun
Şi n-are voie să răspundă Fleaşcă…
Uşor, că-mi verşi, tu, frişca pe zăbun!”

„ – Bă-bă, am aţipit o ţîră, pleaşcă,
Şi-avui un vis, venea o apă-n jos,
O apă mare… Eu, într-o caleaşcă…”

Săraca gîngăvită, vorbea gros.
Ea se-ncredea că, de, vorbeşte bine:
„ – Sunt eu gîngavă, dar vorbesc frumos!”

Ăla-i trăgea cu briciul: „ – Dă-i, Martine!” –
Gîngava tot vorbea; Fleaşcă-n sudori!
Pe coastă, într-un tei bătrîn, ei!, cine?:

Cucul cînta cu tîlc „Cu-cu!” – de zor:
„ – Ei, nene, am trăit s-aud şi cucul
Şi anu-acesta!” – murmură-n mirări, 

Înfiorat poetic, zăbăucul,
Cu mîini a rugă-n slavă, către Cer,
Cel iscusit la ras în tot sătucul,
Cel mai isteţ şi naşpa bărbier!

Savin BADEA



Marin SORESCU –
“LA LILIECI” -  VII

 
FLEŢU ŞI FLEAŞCĂ
(« FEŢE SUPTE »)

 
Moda asta cu bărbieritul, în Bulzeşti,
A venit cam tîrziu…
Oamenilor le plăcea aşa : cu barbă, cu mustăţi
Şi chica o legau cu aţă, la spate
Să nu le cadă părul, că ziceau :
« Dacă nu ni-l legăm la spate
Ne cade părul, pe frunte şi chelim ! »
Ei ! După primul război, « după întregire « ,
Au început să se bărbierească – tot mai
Mulţi în Frăţila.
În Frăţila, tot în Bulzeşti, dar mai la deal,
Se-ntoarse unul cu un brici bun
De pe front, Fleţu,
Şi hai să-i radă pe toţi…
Îşi punea un scăunel la poartă,
Sub un frasin gros,
Un ceaun cu apă călduţă,
Un codru mare de săpun şi :
« Poftiţi, fraţilor, să vă fac frumoşi ! » 
E ! Bieţii oameni erau munciţi,
Amărîţi şi cu obrajii supţi…
Asta-l enerva mult pe Fîsăială –
Unii îi ziceau Fleţu.
Nu puteau să-i radă la fel de bine
Ca pe ăi rotofei.
Cîtva timp nici nu mai bărbierea
Scofîlciţi –
«  – Ia să te văd » – zicea el, « nu eşti bun,
Nu-mi placi, ce sunt gropile ăstea ?
Trebuie să mănînci mult, mi-e degrabă,
Altul, rînd… !
De’ştia
care v-aţi răsculat în
1907… să nu mai veniţi!…”
Fleţu, acesta de-acum, stătea rezimat de frasin
Aşteptînd, cînd şi cînd, clienţii. Fuma!…
Odată, apare tot acela dinainte, dar
Cu obrajii bucălaţi.
„ – Ce făcuşi?” „ – Uite, ţin o
Prună-n gură…”
„ – Bine! Ia să vedem…
Să nu înghiţi pruna, că te tai!”
Frizerul îşi perfecţionase metoda lui:
Îi băga clientului deştiul în gură,
Aşa… , întors: să-i ţină obrazul –
Altfel arăta obrazul, întins,
Frumos…!
Păi, să tot tragi cu briciul.
„Eu nu mă dau nici pe frizerii
Din Craiova”, zicea el.
„Am metoda mea!…”
Fleaşcă, ăl de-acum
Sta pe scaun săpunit şi cu două deşte-n gură,
Ale bărbierului, că-i spusese acesta:
„ – Bă, la halul tău de scofîlceală,
Ar trebui să bag toată mîna –
Ce-ţi dă Fănica să mănînci?”
„ – Poame” – vru să răspundă Fleaşcă,
Dar, simţind briciul, se opri.
Gemu. Mai mult mugi de vreo două ori.
Încearcă să se gîndească la dandanaua
Cu… o ştiţi voi!
Nu putu, neam!, mai mugi de vreo
Două ori din gît.
Acela îndepărtă uşor mîna şi
Fleaşcă gîngăvi:
„ – Măcar scoate-ţi inelul că io am
Un dinte de tinichea –
Ştii, mi-a zis doctorul, că n-am
Voie cu două metale în gură –
Coclesc!…”
„ – Hă! Hă!” făcu bărbierul:
„ Eşti coclit de mult…
Iote-o şi pe Fănica ta, grăsana,
Murdară de var.” „ – Mă, mă, lasă-mă
Să vorbesc cu-cu bărbatu-miu,
A-a, am să-i spu-ui
O vor-bă…”
„ – Tu poţi să-i spui, dar el n-are voie
Să-ţi răspundă, înţelegi?
Uşor, să nu răstorni săpuniera!”
„ – Bă-bă!, aţi-piii o ţîră
Şi-avu-ii un vi-is…
Ve-venea, ve-venea o apă mare!…”
Săraca, era gîn-gavă, dar i se
Părea că vorbeşte bine.
„ – Altă dată sunt şi şi… mai îngg-ggă-vit-ăă,
Zicea ea, dar, dar vor, vor-besc, fru-fru-mos!”
Acela-i trăgea cu briciul.
Gîngăvita vorbea şi Fleţu asculta…
„Cucu!” – începuse să cînte un cuc,
Pe coastă, într-un tei bătrîn.
Cu-cu! Cu-cu!…
„ – Am trăit să mai auzim cucul
Şi anul acesta! Murmură, în mirări,
Cel mai iscusit bărbier din Frăţila!
Cu-cu!…

Marin SORESCU

 
(S-a publicat şi în „Scrisul Românesc”, Craiova, nr. 1-2 (41-42) –
Ianuarie-februarie 2007, pag. 11. Cu sprijinul prof. George SORESCU,
fratele poetului. (Această poezie a apărut împreună cu un sonet, ca poezii inedite.))