Repovestire în versuri.
Hainele cele noi ale Imparatului
de HC Andersen
Apasa butonul Play si asculta povestea
1
A fost odat’ un Împărat
Care ştia – minune mare! -
Să fie bine îmbrăcat
Cu haine noi, strălucitoare
2
De oaste nu se sinchisea,
Pe-mbrăcăminte da toţi banii,
De teatru ca de foc fugea,
Pădurea nu vedea cu anii.
3
Ci doar atunci cînd haine noi
Vroia mulţimii să arate -
Cîte un rînd de straie moi,
La fiecare ceas în parte.
4
Se zice că Măria Sa
Nu lua în sfat mai-marii ţării,
Ci se-mbrăca, se dichisea, -
Avea mania îmbrăcării.
5
Oraşul era plin şi viu,
Prin piaţă mişunau străinii.
Odat’, într-un amurg, tîrziu,
Sosiră, călărind asinii,
6
Doi pehlivani, perfecţi actori,
Ce pretindeau că ştiu să facă,
F’ind mari maeştri ţesători,
O stofă de miracol, iacă:
7
” – O alta-n lume n-aţi văzut,
Desene vii, culori superbe,
Cu diamant întreţesut,
Cu flori din aur care-ar fierbe.
8
Croiţi din stofa asta strai
C-o însuşire minunată:
Va şti s-arate dacă mai
Există hoţi şi proşti – îndată!
9
Acei slujbaşi nepotriviţi
Şi fără har în meserie
Şi-acei supuşi netoţi, smintiţi,
Toţi proştii din împărăţie,
10
S-o pipăie nu pot de fel
Şi nici n-au ochii buni să vadă
Ce filigran! şi ce penel!
Şi ce uşoară-i la paradă!”
11
” – Ce haine faine! Înţelept
Şi bun voi fi – ce încîntare! -
Slujbaşul cel deştept şi drept
Va sta în slujba cea mai mare!
12
Voi şti cîţi proşti şi cîţi deştepţi,
Cîţi sînt şomeri, cîţi cu simbrie,
Cîţi hoţi există, cîţi corecţi,
Procente certe pe hîrtie!” -
13
Aşa gîndea cu sîrg şi spor,
În Sala Tronului, Înaltul,
Geniu sublim şi creator,
Prea-luminatul, Împăratul.
14
” – Voi face-aceste haine,-am zis! -
Măi pehlivani, vă dau parale,
Arunc cu bani în voi, – dau scris -
Cît este de la cap la poale!
15
Să-nceapă lucrul de cu zori,
Şi mintenaş şi fără normă;
Dau aur, ranguri dau, onor!…”
Şi lucrul a-nceput – de formă:
16
Cei doi şoltici, pentru ţesut,
Au pus două războaie-n care
S-au tot făcut şi prefăcut
Că ţes pe rupte, cu sudoare;
17
De fapt ei nu ţeseau nimic, -
Ce li se da luau amintire:
Aurul bun de fir şi – sic! -
Mătasea fină şi subţire!
18
Aşa lucrau pănă tîrziu,
Cînd luna bate prin perdele,
Iar pe stative e pustiu:
Sînt goale, nu au stofă-n ele!
19
” – Unde cu lucrul s-a ajuns?
Se pare c-a trecut o vreme…
Eu sînt cel priceput şi uns
Şi nu e cazul a mă teme.
20
Dar, vai!, în ţara mea sînt proşti,
Trec tăntălăi nebuni pe stradă,
Nevrednicii comandă oşti,
Nepricepuţii fac paradă!
21
Tot umblă zvonul prin oraş
Că Majestatea Sa nu vede…
Păcat! Sînt proşti prea mulţi slujbaşi -
E-un zvon stupid, ce nu se crede.
22
Ce mă tot chinui – of! şi au! -
Eu nu mă tem… Dar pun pe altul
Să vadă faptele cum stau!…”-
Decide straşnic Împăratul.
23
Oraşul era viu şi plin:
Prin piaţă se dusese vestea
De stofa ce putea deplin
Să afle cum mai stă povestea:
24
Dacă vecinul are post
Şi nu e vrednic să-l deţie
Sau dacă are cap de prost,
Povară pentru-mpărăţie.
25
” – Am să-l trimit pe Înţelept,
Cel mai bătrîn din sfetnici, care
E om cinstit şi om deştept,
De-ncredere şi de onoare.
26
Să judece el pentru toţi:
Dacă e stofa minunată,
Dacă sînt ţesătorii hoţi
Şi cînd e treaba terminată.
27
Va şti să spuie şi-l îndemn, -
Doar este cel mai bun din sfetnici, -
Mă jur că n-are cap de lemn,
Nici nu-i nedemn, printre netrebnici.
28
Bătrînul sfetnic, cel de soi,
În largi odăi imperiale,
Găsi la lucru pe cei doi,
Cu rafturi şi războaie goale.
29
Îl trec sudori şi e peltic:
” – Ce-o fi, pardon!, şi treaba asta?
Nu văd nimic, că nu-i nimic!
O, Doamne, m-a lovit năpasta!
30
Voi fi văzut? N-oi fi văzut?
Aşi! Parcă pînza pare verde!?…
Sau poate-s prost, nepriceput?” -
Şi nici nu spune că nu vede.
31
Amicii, pehlivani şoltici,
I-arată pînza mai de-aproape:
” – Vezi, ce arnici! Da’ ce sclipici!
Acolo face ape-ape!
32
Şi ce culoare! Ce desemn!
Ce violet! Ce mov! Ce soare!
Nu vede orice cap de lemn
Aşa miracol şi splendoare!
33
E fulg de nea, un blînd zefir,
În fir bătut de aur moale!” -
Şi-i tot arată, în delir,
Stative şi războaie goale…
34
Deschide moşul ochii mari:
” – Ce-i de văzut? Nimic! De-o lună,
Doar pehlivani şi panglicari,
Ce stau şi zac! Mare minciună!”
35
Stă moşul palid, lemn de par,
Năuc, ca-ntr-un amurg de viaţă:
” – N-aş fi crezut!… Că-s prost – e clar!
Zevzec, senil şi nătăfleaţă!
36
Dacă se află e prăpăd!
Nu merit slujba mea bănoasă!
Voi spune tuturor că văd:
” – Da, stofa e miraculoasă!””
37
” – Ei, ce spuneţi? întreabă stins
Un ţesător. Frumoasă-i?” “- Este -
Răspunde sfetnicul, convins
Că nu se face de poveste -
38
Dar, ca bătrîn, eu văd mai greu,
Să-mi pun clar-văzătorii bine:
Vai, ce culori de curcubeu,
Superbe şi diamantine!
39
Rămîn extaziat şi mut
Şi am să-i spun Măriei Sale
Că mi-a plăcut tot ce-am văzut
Şi că mai trebuiesc parale.”
40
” – Ne pare bine – i-au mai zis
Iar ţesătorii şi-ncepură
Să-i spuie ce culori de vis
Şi ce desemn e-n ţesătură.
41
Şi-i asculta docil, cu tact,
Moşneagul, chiar cu luare-aminte,
Să spuie la-mpărat exact.
Şi chiar i-a spus, ştiind că-l minte!
42
Iar pehlivanii au cerut
Bani tot mai mulţi, purcoi, mătase,
Mult fir de aur, cît mai mult,
Că stocul vechi se-mpuţinase.
43
Dar îşi vîrau în buzunar
Mătasea, aurul, tot sporul,
Dar în războaie nici măcar
Un cap de aţă, nici mosorul.
44
Căci ei lucrau cum am descris
Cu rafturi şi războaie goale -
Dar Împăratul le-a trimis
Alt sfetnic al Măriei Sale:
45
Un sfetnic foarte priceput,
Cel mai deştept din tot ţinutul -
Să vadă ce s-a mai ţesut
Şi cînd se-ncepe cu cusutul.
46
Dar şi al doilea moş de soi
Păţeşte ca şi primul – doiul
Holbează ochii amîndoi:
Pe rafturi – gol – la fel, războiul.
47
” – Ei, ce spuneţi? – l-au întrebat
Cei doi şoltici – Frumoasă stofă! -
I-au arătat-o şi-au cîntat,
Din nou, cu tîlc, celebra strofă:
48
” – Croiţi dion strofa asta strai
C-o însuşire minunată:
Va şti s-arate dacă mai
Există hoţi şi proşti, îndată.”
49
” – Măi, prost nu sînt, gîndesc cucoş,
Dar asta-nseamnă că-s berbece
În slujba mea din moşi-strămoşi
Şi-ar fi ciudat, dar timpul trece,
50
Şi cum o fi sau cum n-o fi,
Nu trebuie să afle nima’ -
Voi spune c-am văzut-o şi
Voi şti să laud bine crima.”
51
Şi a-nceput, precum a zis,
Să laude a stofă fină:
” – Vai, ce desemn – de nedescris!
Şi ce culori îi dau lumină!”
52
Se duse glonţ la Împărat,
Zorit să-l scape de ispită:
” – Măria Ta, sînt încîntat! -
Da, stofa-i nemaipomenită!”
53
Dar Împăratul s-a gîndit
Că ar fi bine să se ducă
Şi el să vadă, negreşit,
Căci visteria e pe ducă.
54
A luat cu dînsul un puhoi
De oameni, numai unul şi-unul,
Şi, mai cu seamă, pe cei doiu,
Mai mult să facă pe nebunul!
55
Şi a ajuns la pehlivani,
Care lucrau pe rupte, neică,
Ca doi nerozi, ca doi plăvani,
Fără vreo aţă în suveică.
56
În jurul lor – pustiu şi vînt:
Stative şi războaie goale -
Dar sfetnicii şi-au luat avînt
Şi-i îndrugau Măriei Sale:
57
” – Dar, ia priviţi, ce vig frumos!”
” – Ce stofe fine, minunate!”
Şi-i arătau, în sus şi-n jos,
Stative goale, descărcate!
58
Fi’ndcă credeau sărmanii moşi
Că toţi ceilalţi văd stofa bine,
Iar dînşii ba, neputincioşi,
Nu vor să cadă de ruşine.
59
Îar Împăratul se gîndea:
” – Dar ce să fie oare asta?
Nu văd nimic! Sînt prost sadea!
Nu-s bun de împărat şi basta! -
60
Cumplită treabă! Simt că mor!”
Şi se trezi c-o voce lină,
Cum spune tare, tuturor:
” – Frumoasă stofă! Şi ce fină!”
61
Stă Împăratul năucit.
Priveşte farsa şi n-o crede,
Dar dă din cap că-i mulţumit,
Ferit să spună că n-ar vede…
62
Curtenii toţi – gealat, pitic -
Priveau holbaţi, ca Împăratul,
Dar nu vedeau nimic, nimic!,
Însă cîntau, cu lăudatul:
63
” – O, ce frumos! O, ce frumos!” -
Şi-l sfătuiră toţi, în ceată,
Să-şi facă haine, maiestos,
Din stofa asta minunată.
64
Căci s-a ivit, într-adevăr,
Un bun prilej să le şi-mbrace,
La nunta unui prinţ, bun văr,
Şi şansa asta nu-i da pace.
65
Iar Împăratul cel deştept
I-a decorat pe-aşa canalii
De pehlivani, cel trag în piept,
Cu decoraţii şi medalii.
66
Şi-au fost şolticii proslăviţi,
În ritm de tobe şi-n urale,
Maeştrii ţesători vestiţi
Ai ‘naltei Curţi Împeriale.
67
Şi vine noaptea de soroc,
Ajunul zilei de serbare,
Cînd ţesătorii “luară foc”,
Croiţi cu ruptul pe lucrare.
68
Nu s-au culcat, ci au muncit
La şai’şpe lămpi… şi lumea-n stradă
Putea să-i vadă la croit
Măreţe haine de paradă.
69
Se prefăceau că forfecau
O stofă luată din stative,
C-o însăileau şi c-o tiveau
Cu aţe în culori fictive.
70
Şi, după muncă, au chemat
Pe cei doi moşi şi toată ceata,
Rostind sfîrşiţi spre Împărat:
” – Slăvite, hainele sînt gata!”
71
Iar Împăratul i-a privit
Încredinţat, cu tot alaiul,
Cum pehlivanii, negreşit,
Au ridicat pe braţe straiul.
72
” – Poftim!: Ce pantaloni! Ce strai!,
Poftim!: Şi haina! Şi mantia!
Nici pînza de păianjen, vai!,
Nu-i mai uşoară, nici hîrtia!
73
Asemeni haine-mbracă sfinţi,
Ce ştiu a preţui nobleţea -
Cînd le îmbraci nici nu le simţi -
Dar tocmai asta-i frumuseţea!”
74
” – Da, da – ziceau cei sfetnici mari,
Ce nu vedeau, nici pe zărite,
Că n-aveau ce să vadă… clar!;
Iar pehlivanii zic: ” – Slăvite,
75
De-ar vrea iubitul Împărat,
Aici şi-acum să se dezbrace,
V-am pune hainele de-ndat’,
C-avem oglindă şi v-ar place!”
76
Imediat l-au dezbrăcat
Şi pehlivanii-l îmbrăcară
Cu hainele pe Împărat
Din stofa ceia prea uşoară.
77
Se tot făceau a-l îmbrăca,
Se prefăceau vreun fald să-i prindă,
Iar Împăratul se-nvîrtea
Şi se sucea după oglindă.
78
” – Ce bine-i vin! Frumoase ce-s!” -
Ziceau toţi cei ajunşi în faţă,
Vreo cîţiva doar din interes,
Dar, cei mai mulţi, de nătăfleaţă.
79
” – Nici nu se poate mai frumos
Costum! Şi stofa-i minunată!” -
Confirmă sfetnicul sfătos
Şi îl aprobă Curtea toată.
80
Maestrul de ceremonii
L-anunţă pe-mpărat, pe-o treaptă:
” – E gata baldachinul şi
Pe Majestatea Sa aşteaptă!”
81
” – Sînt gata! doar un fald la piept…” -
Striga-mpăratul către grindă,
Să-l creadă lumea că-i deştept,
Că-şi vede hainele-n oglindă.
82
Curtenii-n drept îndătinat
Să ducă trena la mantie
S-au repezit şi aplecat
Să ia de jos ceva, să ţie…
83
Şi, prefăcîndu-se – prăpăd! -
Că ţin ceva în mîini, şi pace,
Nu vor să spună că nu văd
Nimic-nimic, dar “ţin” tenace.
84
Iar Împăratul, pe deplin
Convins că are haine bune,
Mergea acum sub baldachin
Şi auzea tot ce se spune:
85
Căci omenirea de pe străzi
Şi din ferestrele ticsite,
Spunea: ” – Ce haine de parăzi!,
Ce minunat au fost croite!”
86
” – Ce trenă straşnică! Ce fald!”
” – Ce haine are Împăratul!”
” – Imperialul roşu cald,
Se scaldă-n aur pe de-a latul!”
87
Oraşul era viu şi plin,
Dar nici-un om nu vrea să spună
Că n-ar vedea nimic, nici clin,
Din stofa ce le par nebună;
88
C-atuncea lumea ar fi zis
Că-i rău slujbaş bine-plătitul,
Sau că e prostovan, decis
Să dea în gropi, neisprăvitul!
89
Dar nici-o haină de-mpărat
N-a mai stîrnit aşa rumoare…
” – Dar Împăratu-i dezbrăcat!…” -
Se auzi, şi clar, şi tare…
90
E-o voce caldă de copil:
” – E vocea nevinovăţiei!” -
Şi şoapta tatălui subtil
Înconjură cuprinsul gliei.
91
” – E dezbrăcat! E dezbrăcat!” -
Strigă înveselit poporul,
Iar rîsul sănătos, curat,
Surprinse pe-mpărat, pe… Chiorul.
92
Iar Împăratul cel păţit
Dădu poporului dreptate:
” – Merg înaine… m-au prostit!,
Iar înapoi nu se mai poate!”
93
Şi Împărat, şi Curte, toţi,
Au mers cu fală, drepţi ca acul,
Ducînd o trenă de trei coţi,
Pe care n-o vedea nici Dracul.
94
Păi, n-o vedea, căci nu era! -
De-acuma, Împăratul nostru
Ştia exact cîţi proşti avea…
Oricît ar face el pe… prostul!
———
1. Pehlivan – Scamator, şarlatan, poznaş.(s)
2. Şoltic – Ştrengar, şmecher, ghiduş, poznaş. (adj.)
3. Pricopsit – Instruit, priceput, învăţat. (adj.)
19 ianuarie 2001
Savin BADEA
H. C. ANDERSEN – “HAINELE CELE NOI ALE ÎMPĂRATULUI” – traducerea: Al. Philippide şi I. Cassian-Mătăsaru – Editura Ion CREANGĂ, Bucureşti, 1978; pag. 84-90.
Vezi mai multe video din Animatie
Hainele noi ale imparatului
A fost odata un imparat, caruia ii placeau asa de mult hainele noi, incat el isi cheltuia averea numai pe imbracaminte.
Cand mergea la o parada sau cand se ducea la teatru ori la plimbare, nu avea alt gand decat sa-si arate hainele noi.
In fiecare ceas al zilei isi schimba hainele, si cum se zice de-un rege: "E la sfat", astfel se spunea despre el: "Imparatul e la dulapul cu haine".
In cetate era mare veselie: treceau pe-acolo tot felul de straini; intr-o zi iata ca venira doi pungasi care se dadura drept mari mesteri tesatori si spusera ca ei stiau a tese cea mai minunata stofa din lume.
Nu numai culorile si desenele erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele facute din aceasta stofa aveau o insusire ciudata: se faceau nevazute pentru orice om care nu-si indeplinea bine slujba, sau care era marginit la minte.
"Astea-s haine strasnice, se gandi imparatul; cu ele am sa pot cunoaste destoinicia oamenilor mei; am sa pot deosebi pe cei destepti dintre prosti.
Da, imi trebuie numaidecat aceasta stofa".
Si dadu indata o mare suma de bani celor doi pungasi, ca ei sa-si inceapa lucrarea cat mai repede.
Ei intinsera doua razboaie si se faceau ca lucreaza de zor, cu toate ca nu era nimic pe tevile lor.
Mereu cereau sa li se dea matase subtire si fir de aur; dar ei le puneau de-o parte, in sacul lor si lucrau pana la miezul noptii pe razboaiele goale.
"Trebuie sa stiu acum unde au ajuns ei cu tesutul stofei", isi zise imparatul.
Si i se umplea inima de grija, gandindu-se ca cei prosti si nedestoinici pentru slujba lor nu vor putea sa vada stofa.
Nu doar ca se indoia de dansul, dar totusi chibzui ca ar fi bine sa trimita intai pe altcineva, care sa vada lucrul inaintea lui.
Toti locuitorii din cetate stiau de insusirea minunata a stofei si fiecare ardea acum de nerabdare sa afle cat de prost si netrebnic e vecinul lui.
"O sa trimit pe cel mai vechi si mai bun ministru al meu, se gandi imparatul, sa vada ce-au lucrat tesatorii; el poate mai bine ca oricine sa judece lucrul; el se deosebeste dintre toti si prin desteptaciunea si prin vrednicia lui".
Cinstitul si batranul ministru merse in sala unde lucrau cei doi pungasi la razboaiele lor goale.
"Dumnezeule! se gandi el deschizand ochii mari, eu nu vad nimic".
Dar nu zise nici un cuvant.
Cei doi tesatori il poftira sa vina sa se uite mai de aproape, si-l intreba cum i se par culorile si desenul, si-n acelasi timp ii aratara razboaiele lor; batranul ministru isi atinti ochii, dar nu vedea nimic, prin faptul ca nici nu era nimic.
"Doamne! se gandi el, sunt eu intr-adevar asa de marginit ? Nu trebuie ca cineva sa banuiasca una ca asta.
Dar eu sunt oare asa de nevrednic ? Nici nu indraznesc sa spun, ca stofa e nevazuta pentru mine.
" - Ei bine, cum vi se pare ? intreba unul din cei doi tesatori.
- O, e frumoasa, nici nu se poate o stofa mai frumoasa! raspunse batranul ministru, punandu-si ochelarii.
Ce desen si ce culori!... Da, pot spune imparatului ca sunt foarte multumit.
- Asta ne bucura grozav, zisera amandoi tesatorii, si ei, incepura a-i arata desene si culori inchipuite, dandu-le fel de fel de nume.
Batranul ministru ii asculta cu cea mai mare luare-aminte, ca sa poata spune imparatului toate deslusirile lor.
Cei doi sarlatani cereau mereu bani, matase si fir de aur; le trebuia foarte mult pentru stofa asta.
Bineinteles ca ei puneau toate astea de-o parte: razboaiele lor ramaneau tot goale si ei lucrau de zor.
Catva timp dupa asta imparatul trimise un alt slujitor credincios sa vada stofa si daca tesatorii mai au mult pana s-o ispraveasca.
Acestuia i se intampla acelasi lucru ca si ministrului: se uita si iar se uita, dar nu vazu nimic.
- Nu-i asa ca-i minunata stofa asta ? il intrebara cei doi sarlatani, aratandu-i frumosul desen si culorile stralucite care nu se vedeau deloc.
"Cu toate astea prost nu sunt! se gandi omul.
Pesemne ca nu sunt vrednic de locul meu ? Asta-i cam ciudat, sa iau bine seama sa nu mi-l pierd".
Apoi lauda si el stofa, si isi arata admiratia pentru alegerea culorilor si mai ales a desenului.
- E de-o frumusete neinchipuita, spuse el imparatului; si tot orasul nu mai vorbea decat de stofa cea minunata.
in sfarsit vru si imparatul s-o vada, cat era inca pe razboi.
Insotit de-o multime de oameni alesi, printre care erau si cei doi credinciosi ai lui care vazusera stofa, se duse in sala unde cei doi pungasi teseau mereu, dar fara fir de aur nici de matase.
- Nu-i asa ca-i de toata frumusetea! zisera cei doi credinciosi.
Desenul si culorile sunt demne de Marita ta.
Si ei aratara cu degetul razboaiele goale, ca si cum ceilalti ar fi vazut ceva.
"Ce-i asta, se gandi imparatul, eu nu vad nimic.
Asta-i ingrozitor.
Sunt eu oare un prost ? Ori sunt nevrednic de-a imparatii ? Niciodata nu mi-as fi putut inchipui, ca tocmai mie sa mi se intample o asemenea nenorocire".
Apoi deodata striga: - E de toata frumusetea! Va marturisesc deplina mea multumire.
Clatina din cap cu un aer satisfacut si privi spre razboaie fara a indrazni sa spuna adevarul.
Toti curtenii se uitara unii dupa altii si iar se mai uitara, fara insa a vedea nimic si zisera si ei ca imparatul.
- Intr-adevar e de toata frumusetea! Ei il sfatuira chiar sa imbrace hainele din stofa asta la cea dintai mare parada.
- E neinchipuit de frumos, e fermecator, e admirabil! strigau toate gurile si multumirea era pe fetele tuturor.
Cei doi sarlatani fura decorati si primira rangul de Mari Tesatori ai curtii.
Toata noaptea in ajunul marii parazi ei vegheara si lucrara la lumina a saisprezece lumanari.
Lumea toata vazu ce osteneala isi dadeau sa gateasca hainele noi ale imparatului.
In sfarsit se facura ca scot stofa din razboi, taiara in aer cu niste foarfeci mari, cusura cu un ac fara fir, apoi spusera ca haina-i gata.
Imparatul, urmat de aghiotantii lui, se duse s-o vada si pungasii, ridicand un brat in aer ca si cum ar fi tinut ceva, zisera: - Iata pantalonii, iata haina, iata si mantia.
Totul e usor ca panza de paianjen.
Nici o grija sa n-aveti c-o sa va fie vreodata grea o asemenea haina; asta-i si cea mai minunata insusire a acestei stofe.
- Negresit, raspunsera aghiotantii; dar ei nu vedeau nimic, pentru ca nici nu era nimic.
- Daca Maria Ta binevoieste sa se dezbrace, noi ii vom incerca hainele, in fata oglinzii celei mari.
Imparatul se dezbraca si pungasii se facura ca-i dau hainele una dupa alta.
Il invartira ca si cum l-ar fi imbracat, iar el, se suci, se rasuci in fata oglinzii.
- Doamne! Ce bine vine, parca-i turnata! Ce croiala frumoasa! strigara curtenii.
Ce desen! Ce culori! Ce haina nepretuita! Marele maestru de ceremonii intra.
- Va asteapta la usa baldachinul, sub care Maria Voastra va merge la parada, zise el.
- Bine, sunt gata, raspunse imparatul.
Cred ca nu sunt rau imbracat.
Si se mai intoarse inca o data in fata oglinzii, ca sa-si priveasca bine infatisarea lui mareata.
Curtenii, care trebuiau sa-i duca din urma trena, se facura ca ridica ceva de jos; apoi tinura mainile in sus, nevoind a lasa sa se bage de seama ca ei nu vad nimic.
Pe cand imparatul mergea mandru sub baldachinu-i maret, toti oamenii, in ulite si pe la ferestre strigau: "Ce mai haina stralucita! Ce frumoasa trena are! si ce croiala minunata! Fiecare se ferea, ca nu cumva sa se bage de seama ca el nu vede nimic; s-ar fi dat de gol numaidecat ca-i prost si ca-i nevrednic de slujba lui.
Niciodata hainele imparatului nu starnisera o mai mare admiratie.
- Dar eu vad ca n-are haine deloc, zise un copil mic.
- Doamne, asculta glasul nevinovatei! sopti tatal lui.
Si indata rosti si multimea cuvintele copilului.
- Este un copilas care spune ca imparatul n-are haine deloc.
- N-are haine deloc! striga in sfarsit norodul.
imparatul fu grozav de jignit, caci i se paru ca avea dreptate.
Asa era.
Totusi se socoti in gand si isi lua hotararea: "Orice-o fi, trebuie s-o duc de-acum pana la sfarsit!" Si isi ridica apoi cu mai multa mandrie, capul; si curtenii tineau inainte, cu respect, trena care nu era.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu