LEUL RECUNOSCĂTOR (359)

LEUL RECUNOSCĂTOR

(SCLAVUL ŞI LEUL. ANDROCLE)

Fabulă esopică, 359

1

Un Sclav, suferind în bătăi şi trudit

De răul şi crudul Stăpîn,

Fugi în deşertul de foc şi granit,

Să nu fie prins şi ucis de hapsîn:

Intrînd în pustiuri, mînia regească

N-avea cum să-l prindă şi să-l pedepsească.

2

Rătăcind în căutarea unei fîntîni,

A hranei şi-al unui sălaş,

Ajunse-ntr-o peşteră, prin văgăuni,

Găsind sala goală, ca loc ucigaş:

Era vizuina aceluia care

Ca Leu sîngeros, e-mpărat peste fiare.

3

Doar cîteva clipe şi iată-l pe Leu

Răcnind furios, suferind.

Fugarul tot cade de groază mereu;

Chiar Moartea văzuse cu ochii sticlind!

Dar Leul e-aproape, spre marea-i mirare,

Şi-n loc să-l sfîşie şi să îl doboare,

4

Se gudură tot, scheunînd, mieunînd,

Şi-arată la labă în jos…

Dar Omul atent o văzu tremurînd,

Puţin cam umflată, spre talpă, pe dos:

O ţeapă enormă, în parte sau toată,

Adînc se-nfipsese, ca şi o săgeată.

5

O scoase cu grijă, pe Leu oblojind,

Milos, cît de harnic putea,

Iar rana prea bine se vindecă-n timp

Şi urma ţepuşii abia se vedea:

O lună jumate de caznă, în fine,

Fugarul pe Leu lecui foarte bine.

6

Şi Sclavul, ca bun vînător, i-aducea

Vînatul ucis prin deşert,

Gazele,-antilope şi tot ce găsea,

Ciosvîrtele crude fiind puse la fiert:

Iar Leul bolnav, dar nespus de cuminte,

Mînca bucuros ce-avea pus dinainte.

7

Cînd Leul ajunse din nou sănătos,

Plecînd într-o zi la vînat,

Se-ntoarse cu carnea în colţi bucuros,

Ca primul lui dar către Omul mirat:

L-îndeamnă cu botul s-o facă fiertură,

Privind cu iubire la biata făptură.

8

De-atunci împreună vînară în doi,

Doi prieteni la toartă – şi-ndat’,

Cînd Omul, la rîndu-i, făcu un buboi,

Blînd, Leul i-aduse vînatul la pat:

Pe rană îl linse şi hrană-i întinse,

Apoi, cu nădejde şi-alint, îl cuprinse.

9

Curînd fu şi Sclavul fugar sănătos.

Ani buni mai vînară apoi,

Pereche ciudată-n deşertul pietros,

Trăind bucurii şi nevoi amîndoi:

Pînă în ziua nefastă în care

Fugarul nutri năzuinţa cea mare –

10

Să fie din nou printre semenii lui,

Să fie iar liber pe-acas’ –

Cu mare durere şi mintea hai-hui,

Îşi ia de la Leul cel blînd bun rămas:

Dar Leu-l conduse prin locuri umblate,

La cîteva salturi de marea Cetate.

11

În ziua a doua şi Fiară şi Sclav

Au fost capturaţi de hapsîni:

Pe Leu l-au închis într-o cuşcă, schilav,

Iar Sclavul ajunse la vechiul Stăpîn:

Ca şi sclavii ceilalţi să nu mai greşească,

L-aruncă în lanţuri mînia regească.

12

Cumplita poruncă: “ – La lei să îl daţi!

În Circul Cetăţii, la lei!

Să fie de faţă toţi sclavii turbaţi,

De ţinere-minte, de-or face-o şi ei,

Cînd fug în pustiuri sau vor să greşească,

I-ajungă din urmă pedeapsa regească!”

13

În ziua sortită, cinci lei s-au împins,

Din care un Leu uriaş,

Să iasă flămînzi, nemîncaţi într-adins,

În marea arenă, cu vulgul vrăjmaş:

Fu Sclavul în lanţuri adus între fiare,

Să-ncerce prin luptă o slabă scăpare.

14

Sar patru din lei înspre Sclav, furioşi,

Dar Regele Leu, cel abraş,

I-opreşte c-un răcnet şi-un salt pe focoşi

Şi cade în faţa acelui ocnaş,

Şi cu bucurie şi mare ardoare,

În loc să-l sfîşie şi să îl omoare…

15

Minune! Chiar Leul amic din pustiu!

Stă smirnă întregul oraş.

Se bucură Leul şi Sclavul zurliu –

Pe Leu îl răstoarnă cu-amor pătimaş:

Ca-n vechea poveste ciudată el cată

La Leu, de-a glumita, vreo ţeapă intrată.

16

Plebeii şi sclavii dau strigăt şi cer

Iertarea acelui fugar.

Tiranul de Rege, c-o spadă de fier,

Le dăruie viaţa c-un semn legendar:

“ – Un Rege te-ntreabă, tu, Sclavule, spune

Ce e: întîmplare ori mare minune?”

17

Fugarul se-nclină spre Rege, zicînd:

“ – Să-ţi dea, Sire, Zeus huzur!

Să fii fericit! Fii darnic şi blînd!

Iar Celor de faţă, norocul!… Mă jur

Să spun adevărul, căci toate, o dată,

Au fost întîmplare, miracol şi faptă!”

18

Încetul cu-ncetul povestea s-a scurs,

Iar Vulgul e-n mare delir:

Aclamă pe Leu şi pe Sclav, pe parcurs,

Şi pe Regele iertător, clipe-n şir:

“ – Să se bucure, iată, întreaga Cetate! –

Dau Sclavului Leul şi le dau Libertate!”

 

MORALA

19

Cîndva, într-o zi, ca-ntr-o grotă cu-omor,

Am fost nemilos încercat,

Dar basmul cu Leul Recunoscător

Mi-a stat ca un scut – cînd l-am spus, m-a salvat:

Să-l ţineţi aminte – cîndva, fără veste,

Scăpaţi de belele cu-această poveste.

Savin BADEA

LEUL RECUNOSCĂTOR

Un sclav, anume Androcles, care de multă prigonire fugise de la stăpînul său într-un codru, se odihnea în lăuntrul unei peşteri. Deodată el auzi un înfricoşat răget, care se vedea a fi răcnitură de fiară sălbatică şi se spăimîntă foarte.
La gura peşterii, se arătă îndată, venind către el, un leu, de care nu mai era cu putinţă să scape. Nenorocitul om socoti acum că aci îi stă moartea; însă, de mare mirare îi fu, văzînd fiara apropiindu-se încet de el, fără a se vedea la dînsa nici cel mai mic semn de vrăjmăşie ori de sălbatică mînie, şi răcnind jalnic ca şi cum ar fi vrut să I se roage de ajutor. Androcles, fiind om cu îndrăzneală şi deschis, din aceste semen căpătă acum inimă, ca să caute mai de aproape la înfricoşatul său oaspe.
El văzu că leul se apropie de dînsul şchiopătînd de un picior, unde avea o rană şi era foarte umflat. Văzînd buna purtare a leului, Androcles se făcu şi mai îndrăzneţ, pînă ce mai pe urmă se duse fără de frică la dînsul şi, luîndu-I piciorul cel vătămat, începu, cu scuipat, a-I umezi rana, - făcînd în chipul doctorului care, venind la bolnavul său, caută unde ce scădere are.
Atunci văzu că un spin fără seamăn de mare îi străbătuse călcîiul piciorului, şi aceasta-I pricinuise umflătura şi şchiopătarea. Androcles băgă îndată de seamă cum că leul nu numai nu-I primeşte de rău că era cu atîta îndrăzneală către dînsul, ci s-arată chiar mai cu prietenie; ba că, prin linguşirile sale, parcă vrea să-l înştiinţeze ca, şi de aici încolo, tot aşa să se poarte.
Deci Androcles îi trase spinul afară şi, apăsînd umflătura, multă materie curse din piciorul lui; iar leul cu mare răbdare suferi această durere. Simţind apoi că-I era mai uşor la picior, leul se sili, pe cît putu, să-şi arate bucuria şi mulţumirea sa în fel şi chipuri: începu a sări şi a alerga roată, jur împrejur; bătu încoace şi încolo cu coada sac ea înfricoşată şi lines mîinile şi picioarele doctorului său.
Însă nu fură destule aceste semen de iubire ale leului, ci dintr-această clipă Androcles se făcu oaspele lui, şi niciodată leul nu ieşea la vînat, fără să nu aducă acasă toate cele răpite, pe care le împărţea cu binefăcătorul său.
Într-această sălbatică stare, Androcles trăi cîteva luni. Mai pe urmă, rătăcind prin pădure, căzu în mîinile unor ostaşi armaţi, cari erau trimişi să-l caute.
Aceştia, prinzîndu-l, îl duseră legat la domnul său, de unde fugise.
Şi, legile acelei ţări în contra sclavilor fiind foarte aspre, s-a judecat pentru această fugă a lui, să fie dat unui leu, să-l rupă în bucăţi; şi au lăsat leul mai multe zile să flămînzească, ca mai furios să se facă şi mai cumplit să-l sfîşie.

Sosind acum timpul cel hotărît, iată aduc pe acest nenorocit sclav şi îi pun în mijlocul priveliştei sau teatrului, unde trebuia să fie pradă fiarei celei sălbatice. Şi era acel loc de toate laturile închis, iar pe deasupra mai multe mii de oameni stau de jur împrejur, aşteptînd cumplita şi înfricoşata luptă. Deodată, apoi, auziră nişte răcnituri groaznice, că toţi privitorii se înfiorară şi văzură ieşind dintr-o peşteră, ce se deschise atunci, un leu cumplit, care era tot înfăşurat de mînie şi cu ochii înfocaţi.
Atunci, de jur împrejur, se făcu o tăcere jalnică. Ochii tuturor priveau la locul cel de ucidere, să vadă cumplitul sfîrşit al celui hotărît spre jertfă. Întristarea poporului adunat la privelişte se schimbă însă curînd într-o mare mirare, văzînd că leul, în loc de a sfîşia pe cel ce-I era dat lui spre pradă, se culcă cu plecăciune la picioarele lui şi se linguseşte pe lîngă dînsul, ca şi un cîne credincios pe lîngă domnul său, şi se bucură de dînsul, ca şi muma după ce şi-a aflat pe fiul său cel pierdut.
Mai marele locului aceluia, fiind şi el acolo faţă, porunci lui Androcles să dezlege taina acestei nemaipomenite întîmplări, cum de o fiară aşa de sălbatică a putut să-şi schimbe, într-o clipeală de ochi, firea sa înnăscută de răpire şi să se facă aşa de domestică şi nevătămătoare. Androcles începu a povesti înaintea întregului popor adunat, cum petrecuse viaţa sa în codru şi cum se împrietenise cu acela care acum sta lîngă el, şi cum îi fusese acolo hrănitorul lui.
Toţi privitorii stătură încremeniţi de mirare şi se buciurară de aceasta, descoperindu-li-se lor de acum că şi fiarele cele mai sălbatice se domesticesc prin mulţumire şi capătă simţiri de om.
Atunci toţi într-un glas se rugară de mai marii locului, ca să aibă îndurare şi să ierte pe Androcles; şi rugăciunea lor, găsind loc în inima domnului, acesta nu numai că-l iertă, ci îi mai dete în dar şi leul, carele, într-acest chip, l-a mîntuit de la moarte de două ori. (Din CITIRE, un manual.)
 

O femeie din Columbia a găsit un leu pui (mascul) rănit şi înfometat. L-a luat acasă, l-a vindecat şi l-a hrănit şi, ca înviat, a trăit însoţind-o 6 ani, pînă cînd a fost prea mare pentru a-l putea păstra acasă (la domiciliu). Apoi l-a dus la Grădina Zoologică din localitate, dar ea îl vizitează în fiecare zi. Uită-te la cum
o iubeşte, cum îi mulţumeşte!

Acum îl credeţi pe Esop, inclusiv pe mine? (vezi prelucrarea versificată de mai sus). Savin BADEA