vineri, 28 mai 2010

TRISTAN ŞI IZOLDA

TRISTAN ŞI IZOLDA  

Prelucrare (după povestea reînnoită de Joseph BEDIER şi tradusă de Alexandru Rally). EPOPEE.


I. COPILĂRIA LUI TRISTAN.


MOTO:


Du waerwst zware baz genant:
Juvente bele et la riant!



Gottfried de Strasbourg


(Cu-adevărat mai bine ţi s-ar zice:
Juneţe - şi frumoasă şi ferice!)



1. Introducere.


V-ar plăcea, boieri ‚mneavoastră,
S-auziţi, frumoasă foarte,
O poveste din vechime
Despre dragoste şi moarte?



Despre-acel Tristan Viteazul
Şi Izolda-cea-Bălaie,
Care s-au iubit năpraznic
Şi cu foc – inimi-văpaie.



S-au iubit cu bucurie,
Cu durere, chinuri, ţel:
Şi-n aceeaşi zi muriră,
El prin ea şi ea prin el.



2. Rivalen şi Floare Albă.


În Cornouailles domnea în slavă
Rege Marc, ca toţi Vitejii,
Dar îl duşmăneau de moarte
Cu războaie irlandejii.



Rivalen, alt rege falnic,
Din Loonois, de peste mare,
Credincios jurat ce-i este,
Îl sluji cu-nflăcărare



Cînd cu spada, cînd cu sfatul,
Încît Marc îi dete salbă
Şi răsplată la credinţă,
Pe-a sa soră, Floare Albă –



Pe Blanchfleur, neprihănita,
Cea iubită în neştire…
Şi în Tintagel se luară
Soţ şi soaţă,-n mănăstire.



3. Moartea lui Rivalen.


Ci abia făcură nunta
Şi-un vrăjmaş mai vechi se-abate:
Morgan, ducele, îi calcă
Tîrg, ogoare şi cetate.



Rivalen îşi ia soţia,
Grea de-acum, şi iar pe mare –
Se grăbeşte să se lupte
Pentru-a ţării lui salvare.



Şi în ţara-i depărtată
Din corabie scoboară,
La castelul său, Kanael,
Cu aleasa-i soţioară.



Îşi încredinţă Regina,
După datini, cuviinţă,
Lui Rohalt, vel-mareşalul,
Păstrătorul-de Credinţă.



Apoi adunîndu-şi oastea,
Pe boieri şi tot puhoiul,
A plecat să-şi ducă crucea
Şi, cu patimă, războiul.



Floare Albă, Floare Dalbă,
Îl aşteaptă întristată,
Dar viteazul soţ şi Rege
N-o să vie niciodată:



Într-o zi află Regina
C-a murit iubitu-i Rege:
L-a ucis, doar prin trădare,
Duce Morgan – făr’ de lege!



Jale nu-i: nici bocet, ţipăt;
Doar dureri îngrozitoare:
Simte numai cum se-nmoaie,
Ceară albă, din picioare;



Sufletu-i cum vrea să fugă –
Nor de smirnă şi tămîie –
Cum din trup cu dor se smulge…
Rohalt cată s-o mîngîie.



Zice el: „ - Regină mare,
N-ai să dobîndeşti nimica,
Doar îngrămădind durere
Pe durere, ca furnica.



Toţi suntem datori c-o moarte,
Dar păzească-i Dumnezeu
Pe cei morţi în veşnicie
Şi pe cei ce-s vii, mereu!”



4. Naşterea lui Tristan.


Ci ea nu vroia s-asculte.
De trei zile-n van aşteaptă
Veşti despre stăpîn, iubitu-i,
Răzbunarea lui cea dreaptă.



În a patra zi aduse
Pe-astă lume un fecior.
Şi, ţinînd fecioru-n braţe,
Zise lui şi tuturor:



„ – Fătul meu, mult timp dorit-am
Al tău chip, ce-l văd, acuma-i
Fiinţa cea mai frumoasă,
Ce-am păstrat-o-n pîntec, numai’…



Tristă nasc şi tristă-i ziua
Sărbătorii tale triste…
Tristă sunt pînă a moarte…
Tristă-i lumea cît există…



Tristă te-am adus pe lume,
Iar tristeţea mea e-n van.
Te botez aşa: „Tristeţe” –
Fie-ţi numele Tristan.”



5. Moartea Reginei Floare Albă.


După ce rosti aceste
Vorbe-chin, înfiorată,
Sărută cu drag pe Prinţul
Şi muri, zvîcnind crispată.



6. Rohalt, Păstrătorul de Credinţă.


Păstrătorul de Credinţă
Luă la sine pe orfan.
Dar împresura castelul
Oastea ducelui duşman.



Rohalt nu putea să ducă
Un război, că doar se ştie:
„Cutezanţa îngîmfată
Nu se cheamă vitejie.”



Aşadar, cu-nţelepciune,
Se sili la închinare:
Ducelui i-nchină ţara,
Cu supuşi, cu mic, cu mare.



Iar de teamă că tiranul
Să nu puie să sugrume
Pe Tristan, ca pui de Rege,
Care-abia de-avea un nume,



Îl luă acas’ în scutec
Şi – „Să-l ţină Dumnezeu!” –
Îl crescu cu toţi copiii
Săi şi zise: „ – Ca şi-al meu!”



7. Tristan, copil de suflet.


Rohalt, tatăl dat de Soartă,
Bunul mare mareşal,
Îl încredinţă pe Prinţul
Unui dascăl, Governal:



Mare înţelept şi sfetnic,
Scutier şi bun oştean,
Îndemnat să-l facă straşnic
Pe firavul Prinţ Tristan.



Doar în cîţiva ani oşteanul
L-învăţă ce-i boieria,
Slova, scrisul şi cititul,
Viaţa, arta, vitejia…



Spada, suliţa şi scutul,
Arcul… talgerele grele,
Ce-s de piatră, cum se-aruncă;
Cum se scapă prin tunele…



Cum se sare-un şanţ cu apă,
Cît mai lat… ce e prostia…
Cum e să urăşti minciuna…
Ce înseamnă mişelia…



Să ajuţi sărmani în zdrenţe…
Iar credinţa cea jurată
S-o păzeşti ca pe-o comoară,
Ca pe viaţa ce ţi-e dată…



L-învăţă în fel de chipuri
Cîntecul la harpă, gură…
Meşteşugul vînătorii
Şi-a gonaciului, o ţîră…



I-a mers vestea printre semeni,
Pe cînd călărea pe-a bearcă,
Că el, iapa lui şi-armura,
Se făceau tot una, parcă,



Fără vreo deosebire…
Şi văzîndu-l pe Viteazul
Că-i superb şi-atît de nobil,
Neplecînd nicicînd grumazul,



Lat în spete şi subţire
De mijloc, vînjos şi tare,
Credincios, isteţ şi mîndru,
Fără alt-asemănare,



Lăudară fără preget
Pe Rohalt de-aşa fecior,
Iar acesta, cu tristeţe,
Şi-aminti de Regi cu dor –



Rivalen şi Alba-i Floare –
Tinereţe, frumuseţe –
Înflorind a doua oară
Prin Tristan, fără tristeţe.



Păstrătorul de Credinţă
Îl iubea (se înţelege)
Ca pe fiul lui de suflet,
Ca pe-al lui Stăpîn şi Rege:



I se închina în taină
Ca un biet oştean netrebnic:
„ – Rege-al meu şi bucuria
Vieţii mele – făt puternic!”



8. Răpirea lui Tristan.


( fragmentul de început)
(şantier în lucru)

Savin BADEA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu