MADRIGAL TRIST (141)

141

MADRIGAL TRIST

(Madrigal triste)

Traducere din Charles BAUDELAIRE (1821-1867)

(Florile răului – Poeme adăugate)

I

Ce-mi pasă, înţeleapto – totuşi – mie?
Frumoasă fii şi tristă! Plîngi fîntîni.
Din lacrimi farmec iau doi ochi şi-nvie
Un fluviu peisajul din cîmpie –
Întineresc şi florile-n furtuni.

Eu te iubesc cînd bucuria-ţi seacă
De pe-a ta frunte, veşnic, cute-n şir,
Cînd inima-ţi de groază se îneacă,
Cînd pe prezentu-ţi un nor rău se pleacă,
Îngrozitor, trecutu-ţi să-ţi deşiri.

Şi te iubesc cînd tu, ochi mari, verşi sînge,
O apă caldă, undă de izvor,
Cînd, fără voie, mîna mea te-atinge,
Şi spaima-sfredel trupul îţi străpunge
Cu ultim horcăit de muritor.

Îţi sorb setos – divină voluptate ! –
Ce imn adînc, suav, şi trist, şi scump ! –
Tot hohotul ce pieptul tău îl zbate,
De cred că inima-ţi dă nestemate,
Dă perlele ce ochii tăi irump.

II

Eu ştiu că inima-ţi la greu trenează
Mai vechi iubiri, năpraznice-n păcat,
Dar ca o forjă încă scînteiază,
Mocnind tăcut şi-n gîtul tău vibrează
Mîndria vie-a celui condamnat.

Dar, draga mea, cît visurile tale
N-au să se oglindească în Infern,
Ca-ntr-un coşmar fără sfîrşit, agale,
Visînd otrăvuri, săbii şi pumnale,
Îndrăgostit de pulbere, fier tern,

Nedeschizînd oricui care cu teamă
Descoperă nenorocirea peste tot,
Zbătîndu-se, cînd tristul ceas ne cheamă,
Tu n-ai luat îmbrăţişarea-n seamă
A neînvinsului dezgust netot,

Nu ai să poţi, robita mea Regină,
Să mă iubeşti cu spaima-n piept mereu,
În noaptea-ngrozitoare ce te-ntină,
Să-mi spui cu inima de ţipăt plină :
“ – Îţi sînt egală ţie, Rege-al meu!”

Savin BADEA

 

 

MADRIGAL TRISTE

 

 

I 

 

Que m’importe que tu sois sage ?

Sois belle ! et sois triste ! Les pleurs
Ajoutent un charme au visage,
Comme le fleuve au paysage ;
L’orage rajeunit les fleurs.

Je t’aime surtout quand la joie
S’enfuit de ton front terrassé ;
Quand ton coeur dans l’horreur se noie ;
Quand sur ton présent se déploie
Le nuage affreux du passé.

Je t’aime quand ton grand oeil verse
Une eau chaude comme le sang ;
Quand, malgré ma main qui te berce,
Ton angoisse, trop lourde, perce
Comme un rîle d’agonisant.

J’aspire, volupté divine !
Hymne profond, délicieux !
Tous les sanglots de ta poitrine,
Et crois que ton coeur s’illumine
Des perles que versent tes yeux !

II

Je sais que ton coeur, qui regorge
De vieux amours déracinés,
Flamboie encor comme une forge,
Et que tu couves sous ta gorge
Un peu de l’orgueil des damnés ;

Mais tant, ma chère, que tes rêves
N’auront pas reflété l’Enfer,
Et qu’en un cauchemar sans trêves,
Songeant de poisons et de glaives,
Eprise de poudre et de fer,

N’ouvrant à chacun qu’avec crainte,
Déchiffrant le malheur partout,
Te convulsant quand l’heure tinte,
Tu n’auras pas senti l’étreinte
De l’irrésistible Dégoût,

Tu ne pourras, esclave reine
Qui ne m’aimes qu’avec effroi,
Dans l’horreur de la nuit malsaine,
Me dire, l’îme de cris pleine :
" Je suis ton égale, Ô mon Roi ! " 

Charles BAUDELAIRE

MADRIGAL TRISTE  Miltiade D. IOANID (1897-1972)