ORLANDO NEBUNUL - CÎNTUL I - PROZĂ (TOT)

 

ORLANDO NEBUNUL - CÎNTUL 1

Rezumat (după versiunea franceză). 

Angelica, care fugise din cortul Ducelui de Bavaria, l-a întîlnit pe Rinaldo,

 căutîndu-şi calul. Ea a fugit din toate puterile de-acest amant pe care-l urăşte şi-l

găseşte pe  malul rîului pe păgînul Ferrau. Rinaldo, pentru a şti cui va aparţine Angelica,

vine să se bată cu Sarazinul; dar cei doi rivali au observat dispariţia fetei şi au încetat lupta. –

În timp ce Ferrau încearcă să-şi ridice coiful căzut în rîu, Angelica îl întîlneşte

întîmplător pe Sacripante, care, cu această ocazie, vrea să profite de calul lui Rinaldo. Acest

fapt se întîmplă cu pericol. 

0

Urmîndu-şi roibul de luptă, Rinaldo vede

Pe-Angelica şi codălbiţa prigonită pricepe;

Sfidînd pe Ferrau nu îi îngăduie

Cît iubirea între ei pumnul aprinde:

În acest timp, Sacripante pe ea o crede,

Cel care alesul îndemn i l-a luat,

Dar îi împiedică un bun atît de rîvnit,

Bradamante… ca ştafetă Rinaldo şi-o face.

 1

Femei, cavaleri, braţe, dragostea,

Politeţea, întreprinderea indrăzneaţă le cînt,

Cele ce-au fost în momentul în care maurii au trecut

Marea din Africa şi în Franţa multe stricăciuni s-au făcut,

În urma furiei tinereşti şi a urii

Lui Agramante, regele lor, care s-a lăudat

Să razbune moartea lui Troian

Asupra regelui Carol, Împărat Roman.

2

Voi povesti, în parte, la fel, despre Orlando (Roland),

Cum nu s-a povestit niciodată, nici în proză, nici în versuri,

Despre dragostea ce l-a făcut furios şi nebun,

De altfel un om înţelept, aşa cum a fost mult în stimă.

Vă voi mai spune despre-acel ce m-a făcut –

Cu puţina îngeniozitate pe care o am,

Dar care mi-e destulă şi la scris – să vă acord

Şi să pot temina tot ce v-am promis.

3

Poate tu, te rog, rasă generoasă a lui Hercule,

Ornament şi splendoarea epocii noastre,

Îppolito, să accepţi ceea ce este

Şi ceea ce poate da umilul tău slujitor.

Ce-ţi datorez, pot da, în parte, în cuvinte,

În parte, în scris, în muncă şi cerneală.

Tu nu poţi să-mi impuţi nimic, nimic,

Pentru că, ceea ce pot da, vă dau totul.

4

Veţi auzi despre cei mai demni eroi

Pe care îi voi numi, cu laudă, cu prisosinţă:

Îl amintesc pe Ruggiero, al Vostru

Şi-al strămoşilor Voştri iluştri viţă veche.

De mare valoare şi clar în gesturi,

Vă voi asculta, cu toată urchea,

Înalte gînduri dacă veţi coborî un pic,

La ale mele versuri, pe care le aveţi aici.

5

Orlando, mult timp înamorat

De prea-frumoasa Angelica – cu ea

În India, în Media, în Tartaria umblat –

Dăruită cu infinite şi nemuritoare daruri –

S-a întors cu ea în Ponente,

Unde, sub munţii înalţi Pirinei,

Cu oameni din Franţa şi Germania,

Regele Carol era în campanie.

6

Să se pocăiască regii Marsilio şi Agramante,

Să se bată încă cu un curaj nebun şi onoare,

Au condus mulţimi, o, unul în Africa,

Cu oameni în stare să poarte spada şi lancea

Şi altul, care a împins Spania înainte

La distrugerea frumosului regat al Franţei.

Astfel veni Orlando cu gînd viteaz,

Dar ajunse să se căiască, pentru ea, acolo.

7

Că n-a mai fost apoi soţia lui! –

Aici judecata omului greşeşte ades! –

Cu experienţe, de la Apus la Răsărit,

A început un război atît de lung.

Eliminaţi fiind toţi prietenii lui,

Neputînd scoate spada în ţara lui! –

Înţeleptul Împărat, vrînd să stingă

Un imens incendiu, mai rău lţa aprins.

8

Cu cîteva zile înainte, s-a aprins cearta

Dintre Contele Orlando şi vărul său Rinaldo,

Ambii avînd pentru rara frumuseţe

În suflet dorinţi amoroase aprinse.

Carol, care îi avea pe amîndoi dragi,

Ca să ajute unui echilibru mai ferm,

Pe fata aceasta, cauza conflictului,

Îndepărtînd-o, a dat-o pe mîna Ducelui Bavariei.

9

O mare recompensă le-a promis:

Cine, în acest război, în această zi mare,

Va ucide cîţi mai mulţi păgîni,

Omul şi faptele lui vor fi recunoscute.

Dar succesul îi fu împotrivă,

Pentru că oamenii i-au fost bătuţi

Şi, printre mulţi alţii, Ducele fu luat prizonier,

Lăsîndu-şi flamurile abandonate.

10

În acest caz, rămase domnişoara,

Pomisa recompensă învingătorului,

În caz de pericol, a sărit din şa,

Şi cînd s-a dat înapoi

Presimţirea, în acea zi, pentru a fi neadevărat,

Norocul i-a fost rebel credinţei creştine:

Ea a nimerit într-o pădure, pe o cărare îngustă

Şi-a întîlnit un cavaler, întîmplător ivit.

11  

Purtînd armură şi casca pe cap,

Cu spada-n mînă şi scutul pe braţ,

Fugea prea-uşor prin pădure,

Cu bilele roşii, rustic, jumătate gol.

Timida păstoriţă nu-i iute de picior,

La fel de iute ca şi cruzimea şarpelui,

Aşa şi Angelica, frînînd, vru să se-ntoarcă

La vederea războinicului sosit.

12

Era un viteaz palatin, cavalerul puternic,

Fiul lui Amon, Domn în Montalbano,

Al cărui armăsar, Baiardo, acum,

În ciudate împrejurări, îl scăpase din mînă.

De cum şi-a ridicat ochii spre doamnă,

A recunoscut, de departe, corect,

Chipul angelic şi foarte frumos,

Al cărui mreje de dragoste l-a prins în cursă.

13

Femeia se întoarse „în buiestru”, brusc,

Şi, prin pădure, cu mare viteză, încheie jocul.

Prin hăţişuri dese şi prin poieni,

Mai sigure şi mai bune dorite:

El, palid, tremurînd de necaz, refuzat,

Lasă calul să-şi aleagă calea.

În sus şi-n jos, prin pădurea pustie,

Se lasă dus pînă ajunse la rîu.

14

Pe malul rîului Ferrau s-a trezit,

Plin de sudoare şi prăfuit tot.

Încă din timpul luptei era împuns

De-o mare dorinţă: să bea şi să doarmă.

Şi-apoi, cu tot dorul său, s-a oprit acolo,

Să bea lacom apă şi, grăbit,

Coiful i-a scăpat în vîltoarea rîului

Şi n-a fost cu putinţă să-l mai recapete.

15

Cînd putea fi mai puternică,

Domnişoara venea îngrozită ţipînd.

La acest strigăt sare de pe mal

Sarazinul şi în privirile fetei

El  recunoaşte imediat

Cu toate că ea era palidă şi înfricoşată,

Şi, nimic mai mult ca-ntr-o poveste,

Şi, fără îndoială, că Angelica-i frumoasă.

16

Şi a fost şi politicos şi, probabil, n-avea

O mai puţină patimă în piept ca şi cei doi veri,

Care-au dat tot ce-au putut în luptă şi-n ajutor,

La fel ca el, cu coif, cu curaj şi îndrăzneală:

A scos spada şi, ameninţat de pericol,

L-a aşteptat pe Rinaldo fără teamă.

Nu s-au văzut deja, de multe ori,

Să-şi facă armele, reciproc, cunoscute.

17

Va-ncepe-acum o bătălie plină de cruzime,

Cum veţi vedea, pe jos, cu spade goale:

Nu numai zalele şi ochiurile de plasă,

Dar şi nicovalele n-ar fi rezistat loviturilor.

Sau, aşa cum ca-n fiecare alte munci,

Trebuie să ne mirăm, dar cu cumpătare,

Cum poate-un armăsar s-o urmărească  

Pe Angelica, prin păduri şi sate.

18

În această luptă zadarnică  

În care fiecare războinic vrea să-şi pună jos adversarul –

Ambii au forţe egale în braţe şi-n spade,

Nu mai puţin priceput unul decît celălalt.

Dar primul fu Domnul din Montalbano,

Care începu să-i vorbească Cavalerului din Spania,

Chiar dacă-n inima lui e-un incendiu,

Ce-l arde tot şi n-are timp să-l stingă.  

19

Zise Păgînului: „ – Veţi crede despre mine numai răul

Şi văd că vreţi să mă răniţi, să mă dezonoraţi.

Dacă aceasta se datorează razelor de lumină

Al cărui soare-aprins îl port în piept,

Ce întîrziere, aici, voi să cîştig?

Chiar de-aş fi mort sau, poate, capturat,

Nici pentru tine frumoasa doamnă n-ar mai fi,

Că, în timp ce noi ne tăiem, ea dispare şi fuge.

20

Atît timp cît, vezi bine, dacă şi tu o iubeşti,

Dacă vrei la tine să treacă strada,

Mai întîi păstreaz-o, chiar aresteaz-o,

Mai înainte de-a merge mai departe!

Cînd o s-o avem în puterea noastră,

Atunci vom încerca, cu spada, a cui să fie:

Nu ştiu, aşa, după o osteneală atît de lungă,

Dacă vom avea succes sau numai pagubă.”

21

Propunerea nu-i displăcu Păgînului.

Şi astfel confruntarea fu amînată.

Între ei un armistiţiu s-a născut subit.

Ura şi mînia sunt deja uitate.

Deci Păgînul se îndepărtă de apa proaspătă

Şi-n stînga de picior viteaz, al fiului lui Amon,

Cu rugăminţi ne invită în spatele lui,

Pe urmele Angelicăi, în galop.

22

O, ce mare bunătate aveau cavalerii cei vechi!

Erau rivali şi de credinţe diferite,

Dar au simţit acelaşi amar că-i arde,

Pentru aceiaşi persoană o durere la fel…

Pur şi simplu, prin păduri întunecate şi cărări în pantă,

Împreună, fără suspiciune, merg mai departe.

Patru pinteni îşi îndeamnă armăsarii,

Pînă ce dau de o răspîntie bifurcată.

23

Şi din moment ce nu ştiau dacă o cărare

Sau alta duce la fată sau nu

(Pentru că nici-o diferenţă

Şi nici-o urmă nu dădeau indicii noi)

Să meargă ei la întîmplare, la un noroc,

Rinaldo pe-o cale şi Sarazinul pe alta.

Prin pădure să avanseze Ferrau,

Dar, la sfîrşit, să se întoarcă de unde au venit.

24

Îl găsim deci, de-a-lungul rîului,

Să-şi cate coiful cel căzut în unde.

Însă femeia n-a fost găsită – sperăm

Măcar să găsim coiful ascuns în rîu.

În această parte unde a căzut

Coboară malul excesiv de umed:

Dacă-i adînc înfipt în nisip,

Va fi greu de scos şi mult de muncit.

25

Cu o ramură mare care împodobea un copac,

Din care şi-a făcut o scobitoare lungă,

A cercetat rîul, scobindu-l în mîl,

Nelăsînd nici-un loc fără să-l bată ori să-l scurme.

În timp ce, cu cea mai mare furie din lume,

Întîrzierea se tot prelungea, fără nimic bun,

Vede la jumătatea rîului un cavaler,

Ridicat pînă la piept, cu aspect triumfător.

26

Era, exceptînd capul, complet încins în armură,

Dar ţinea un coif în mîna dreaptă –

Tocmai coiful acela, căutat

De Ferrau mult timp şi-n zadar.

Îar Ferrau a vorbit furios

Şi-a zis: „ – Bă, hoţ de baltă, la naiba!,

Lasă-mi coiful, pe care-l ţii apăsat!

Nu ştii că-l caut de-aşa amar de timp?

27

Aminteşte-ţi, Păgîne, atunci cînd l-ai ucis

Pe-al Angelicăi frate (şi-acela-s eu!),

Ţi-am promis, pe dreptatea armelor mele,

Să te-arunc, cu coif cu tot, în rîu.

Şi, dacă eşti norocos (ceea ce nu se face,

După cum vrei tu), fă pe placul dorinţei mele,

Şi nu te deranjez - iar dacă te deranjează zeii,

Vei eşua fiindcă eşti necredincios.

28

Dar dacă doreşti un coif şi mai grozav,

Caută la altul, mai abil şi cu mai multă onoare.

Unul la fel poartă Palatinul Orlando,

Poate chiar mai bun – la fel – Rinaldo:

Unul l-avea Almonte şi altul Mambrino.

Cumpără unul din două, la valoarea ta.

Pe-acesta mi-ai promis deja că mi-l dai –

Fă bine şi lasă-l, într-adevăr!”

29

La început, apariţia se făcu brusc

Umbră pe apă, încît părul i se făcu arici

Sarazinului îngălbenit la faţă.

Vocea a fost pe cale să plece, dar s-a oprit.

Apoi l-a auzit pe Argalia, cel ucis,

Care deja există (căci Argalia se numea) –

Lipsa lui de discurs, fie şi improvizat,

Îl ardea cu furie în interior şi cu ruşine în afară.

30

N-a avut timp să se gîndească pretexte şi scuză,

Ştiind prea bine că-i spus adevărul –

A rămas fără răspuns şi cu gura închisă.

Dar de ruşine-i inima străpunsă,

Care-a jurat pe viaţa lui Lanfusa,

Că niciodată n-o mai vrea să păstreze coiful,

Măcar celebru-o dată, în Aspromonte,

Cînd Orlando i-a smuls capul mîndrului Almonte.

31

Şi-i sevi mai bine acest jurămînt

Decît celălalt făcut prima oară.

Apoi el merse mult nemulţumit

Şi pentru multe zile îşi chinui mintea.

Singur să caute un palatin, încolo

Şi încoace, pe unde nu poţi obţine stimă.

O altă aventură, mai bună, lui Rinaldo se cade,

Care a luat-o pe alte căi, opuse.

32 Nu mult mai merge Rinaldo, pînă vede

Că-i sare-n faţă armăsarul lui feroce:

„ – Stai, mă, Boiardo, calul meu, opreşte-ţi paşii!

Că fără tine eu nu sunt nimic!”

În cazul ăsta, armăsaru-i surd, nu vine la el,

Ba, din contră, aleargă mai repede.

Rinaldo îl urmăreşte şi e distrus de mînie:

Iar Angelica ţine morţiş să fugă.

33

Ea fuge prin păduri întunecate şi înfricoşetoare,

Prin locuri de nelocuit, închise şi sălbatice.

Se mişcă frunzele şi verdeaţa,

Fluturînd stejarii, ulmii şi fagii,

Cu frica-n oase, subită şi rea,

Ce-o trage, şi ici şi acolo, ciudat.

Cu fiecare umbră, la deal şi la vale, 

Îl simte pe Rinaldo ţinut în urma ei.

34

Care fetiţă sau pui de căprioară,

Trecînd prin frunzişul pădurii natale,

Şi, văzîndu-şi mama de leopard ucisă,

Să nu-şi rupă faţa şi pieptul,

Din pădure-n pădure, departe de cruzime scapă

Şi tremură de frică şi neîncredere:

În fiecare buştean peste care trece tactil,

Vede şi crede că-s ghearele ferocităţii.

35

O zi şi-o noapte şi-n ziua următoare,

Tot merge, cu-ocolişuri, şi neştiind pe unde.

În sfîrşit, ea se găseşte într-o dumbravă minunată,

Sub adierea uşoară a unei brize reci.

Două pîraie clare, murmurînd lin împrejur,

Şi ierburi parfumate spunîndu-i lin poveşti…

Să le ascult mi-ar place, dulce cîntec

Alene susurînd, printre ierburi şi prundiş.

36

Acolo s-a gîndit sa fie în siguranţă.

La mii de mile distanţă de Rinaldo,

Obosită de drum şi arsă de arşiţa verii,

Acolo a decis să se-odihnească:

Se visa, între flori şi-n fînul necosit,

Pe-un cal de paradă, în mers fără frîu…

Apoi rătăceşte în jurul apei limpezi,

Cu maluri potopite de iarbă de culcuş.

37

Nu departe, ea vede un tufiş frumos

Numai răsură şi trandafiri roşii,

Oglindit în unda apei limpezi,

Cu soare garantat lîngă umbra unor stejari mari.

În mijlocul acestui spaţiu gol,

Se iscă o cameră rece, sub umbrare groase:

Felurite frunzare se ţes printre ramuri,

Încît Soarele-i lipsă, deşi-i sus, în înalt.

38

Înăuntrul „camerei” ierburi mătăsoase îi invită

Pe iubitorii de paturi să se-odihnească bine.

Frumoasa doamnă cu mijlocul începe,

Pe canapele de lux se culcă şi adoarme.

Dar nu pentru mult timp a rămas tolănită

Pentru că un zgomot ciudat a ajuns pînă la ea.

Îngrijorată se ridică şi aproape de prundiş

Vede un cavaler înarmat venind agale.

39

Dacă e prieten ori duşman – astea se ignoră:

Teama şi speanţa îi sfîşie inima cu îndoieli…

Şi aşteaptă sfîrşitul acestei aventuri

Cu un oftat atent să nu producă zgomot.

Cavalerul cade pe malul rîului

Cu-obrazul stîng culcat pe braţul drept.

În gîndul ei, foarte penetrant,

El pare preschimbat, insensibil, într-o piatră.

40

Gîndind mai mult de-o oră, cu capu-n jos,

A fost, Dumnezeule, un trist cavaler –

Apoi a început, pe-un ton grav şi melancolic,

Să plîngă-atît de dulce şi suav,

Încît cu trist-păcatu-i ar fi atins un stei

Un tigru nemilos, uşor ca fulgul.

Suspinu-i plîns, atît de trist, temeinic,

Uda obrajii-n foc, ca-n piept de Mongibello.

41

„ – Gîndesc (zicea) că inima-n frisoane arde,

Provocîndu-mi dureri ce mă consumă –

Ce trebuie să fac, de vreme ce-am venit prea tîrziu

Şi-un altul va culege fructele în locul meu?

De-abia am avut cîteva cuvinte şi priviri,

În timp ce toţi ceilalţi au prada şi victoria.

Dacă nu-s ale mele nici fructe, nici flori,

De ce iar suferinţă, pentru ea, inimă, de ce doliu?

42

Tînăra virgină este asemeni trandafirului

Crescut într-o grădină frumoasă din tulpina maternă,

Singur ferit, în condiţii de siguranţă,

În timp ce turma şi păstoru-s pe aproape –

Briza molatică şi zorii-nrouraţi,

Apa şi pămîntul le închină arcuri:

Tinerilor şi femeilor îndrăgostite,

Dornici de sîni şi temple-mpodobite.

43

Dar mult prea devreme, separat de partea maternă

A tulpinii verzi, tulpina-i scoasă, el tot verde… –

Toţi bărbaţii cer de la ea, femeia,

Favoruri, graţie şi frumuseţe – toate pierdute.

Virgina-floare, dintre acele flori unice,

Cu ochi frumoşi şi viaţă minunată,

A pierdut, în inima ei, onoarea dinainte

Şi-n inima tuturor celorlalţi iubiţi.

44

Fie şi dispreţuită de toţi, numai iubită de unul,

Chiar dacă ea l-a copiat doar o picătură.

Ah, Noroc crud, Soartă ingrată!,

Triumf pentru unii, întuneric pentru mine, săracul.

Deci pot fi eu sau nu  mai recunoscător?

Deci pot să mă las de propria-mi viaţă?

Mai bine decît să duc dorul zilelor mele,

Vreau să trăiesc mai mult, fără să iubesc!”

45

Dacă mă întreabă cineva cine este

Cel care a vărsat un rîu de multe lacrimi,

Aş spune că este Regele din Circassia,

De dragoste tulburat şi rău muncit - Sacripante.

Îi voi spune iarăşi că-şi execută pedeapsa,

Numai şi numai pentru a fi iubit,

Şi c-a fost primul dintre cei care-o iubesc:

Bine recunoscut de ea, Angelica.

46

După acesta, cînd soarele apuse, din cauza iubirii lui

Ea a ajuns la capătul Orientului,

În India se ştia despre durerea-i mare,

Cum ea l-a urmat pe Orlando-n Ponente:

Apoi s-a aflat în Franţa, unde Împăratul

A răpit-o peţitorilor săi

Şi a promis-o ca premiu unuia din doi, contra Maurilor,

În acea zi, dacă le ajută Crinilor de Aur.

47

El a stat în tabără şi-a înţeles

Ce crudă înfrîngere a păţit Regele Carol acum:

A cercetat urma Angelicăi frumoase,

Dar n-a reuşit încă s-o regăsească.

Aceasta e trista şi-apăsătoarea poveste,

A durerii în dragoste, ce-l face să geamă,

Să se-ntristeze, să plîngă, să spună-n cuvinte,

De milă, care-ar fi putut pînă şi soarele să-l oprească.

48

În timp ce el e mîhnit şi-n durere,

Şi îşi face ochii o caldă fîntînă,

Tot spune acestea şi multe alte cuvinte,

Ce nu mi se par chiar bune de povestit.

Aventuroasa sa soartă vrea

Ca urechile Angelicăi să le audă.

Şi-aşa a venit într-o oră, pînă la un punct,

Că o mie de ani şi mai mult ne-ar fi trebuit. 49

Atentă foarte, frumoasa femeie,

La lacrimi, la cuvinte, la gestul

Îndrăgostitului care nu vrea să renunţe.

Nu-i aceasta prima zi cînd ea înţelege:

Dar dură şi mai rece decît o coloană,

Să aibă compasiune, dar nu, totuşi,

Ca acela care pe toată lumea a dispreţuit,

Şi nu-i pare că-i vrednic de ea.

50

Chiar şi cei ce-n pădure sunt singuri,

Tot ce fac, cumva, se gîndesc la orientare.

Cel care-n apă e cufundat pînă-n gît,

E foarte-ncăpăţînat şi nu se mulţumeşte să plîngă.

Dacă în această ocazie sau în cazul în care zboară,

Nu-şi va căuta mai mult escorta şi încrederea.

E bine cunoscut faptul de dinainte

Că Regele a fost cel mai credincios dintre admiratori.

51

Dar nu, cu toate astea, îi atrage de la necazul

Care-i distrug pe cei care o iubesc,

Şi recompensînd tristeţile, daunele trecute,

Cu acea plăcere cum fiecare iubitor o vrea:

Dar nici-un pretext, fără înşelătorii,

Ţese doar speranţa, într-un complot fictiv.

E servit în funcţie de nevoile sale,

Apoi totul, pentru el, devine greu şi-i arogant.

52

Şi din întunericul buştean şi orbitor

Le face frumoase şi neaşteptat le prezintă,

Ca în păduri sau în afară de umbrite peşteri,

Pe Diana sau Venus le-arată-n spectacol.

Şi zice apariţia: „Pacea fie cu tine,

Cu tine să apere Dumnezeu faima noastră!

Ea nu poate, motiv împotriva tuturor,

Să vină la mine cu o opinie falsă.”

53

Nu cu multă bucurie, surpriză şi veneraţie

Ridică ochii fiului său nici mama,

Care pentru moartea lui a suspinat şi a lăcrimat,

Apoi, el auzind-o, văzînd întoarcerea oştirii fără el.

Cu cîtă bucurie Sarazinul, cu cîtă

Uimire de prezenţă şi de ce graţioase

Maniere, şi chipul cu adevărat angelic,

Inchipuită apariţie i se iveşte dinainte.

54

Plin de dulce şi drăgăstoasă afecţiune,

Pentru doamna sa, pentru zeiţa sa curteană –

Ea-i, cu braţele strînse în jurul gîtului său,

Cum în China, probabil, n-ar fi făcut.

În împărăţia paternă, în palatul său naţional,

Acum, avînd-o pe ea, mintea lui s-a sucit:

Subit, ea-i accelerează speranţa

De-aşi revedea, iarăşi, prea-bogatu-i iatac.

55

Ea îşi dă seama pe deplin ce s-a-ntîmplat cu el

Din ziua cînd a fost trimisă

Să solicite salvarea în Orient

La Regele Sericanilor şi Nabatenşilor.

Şi cum Orlando o privea adesea,

Ca moarte-i dezonoarea, în cel mai rău caz:

Şi aşa, floarea virginală i-a salvat-o,

Ca şi cum i-ar fi luat uterul matern.

56

Poate că-i adevărat, dar nu atît de credibil,

Că i-a fost stăpîn, în felul lui.

Dar părea uşor şi posibil de realizat

Şi să-l fi pierdut dintr-o gravă greşeală.

Care om îl vede, Amor se face invizibil?!,

Şi ce e invizibil, Dragostea te face să vezi!

Prin urmare, s-a crezut: că suferea pînă-n tălpi.

Dă credinţa uşoară spor în ceea ce vrei.

57

„ Dacă, în nebunia-i, cavalerul d’Anglante ar şti

Atît de puţin timp pentru a lua de bună,

Paguba ce va avea – de aici înainte,

Nu va chema Norocul la aşa de mare cadou

(Vorbind ca pentru sine, şoptit, el, Sacripante):

Dar eu nu trebuie să-l imit,

Lăsînd-o foarte bine la-ntîmplare

Şi chiar să plîngă, că tot vine la mine.

58

Mai bine proaspăt-smulse-mbobocite roze,

Căci, aşteptînd, sezonul, îl pierdem cîteodată.

Ştiu bine c-o femeie nu poate face nimic,

Cînd prea-suavă este şi mai plăcută se face,

Chiar dacă ea se-arată dispreţuitoare,

Şi, uneori, tristă şi îndoliată este:

Eu nu voi lăsa ca repulsia sau indignarea ei simulată

Să-mi umbrească şi să-mi facă irealizabil proiectul desenat.”

59

Deci!, a spus el, şi în timp ce îşi pregăteşte Dulcele asalt, un zgomot puternic iată că sună Cu gălăgie-n pădure, prin apropiere, la urechea sa - Aşa că trebui să abandoneze afacerea: Îşi luă coiful (pentru că aşa este un obicei vechi -

Cavalerul trebuie să fie mereu înarmat)

Merge, îşi ia calul de frîu,

Saltă în şa şi-şi ia suliţa.

60

Iată că vine un cavaler prin pădure

Cu chip de om puternic, mîndru  şi îndrăzneţ –

Albă ca Zăpada îi este haina

Şi panaşul coifului său tot alb este.

Regele Sacripante, neputînd suferi

Să-i încurce careva calea, vreun intrus,

Care să-i întrerupă şi  marea plăcere –

Cum îl văzu îşi arătă furia şi dispreţul.

61

Cînd noul venit fu aproape, îl sfidă la luptă,

Aşezat, bine înfipt în şa, cu panaşul în vînt.

Ce admiră la el că nu stătu pe gînduri

Nici-un bob zăbavă, nici nu făcu comparaţie.

Demară scurt, mînat de mîndrie,

Dădu pinteni calului, cumpănind rapid lancea.

Sacripante se întoarse ca furtuna

Şi se pregăti pentru luptă, să lovească la cap.

62

Nici leii şi taurii-n salturi nu pot,

Să ţină piept unui talmeş-balmeş aşa de crud,

Ca cei doi războinici porniţi în atac,

Care parează şi se lovesc în scuturi.

Lupta lor a zguduit, de sus în jos,

Valuri de ierburi de pe dealuri goale.

Erau bucurosi că armura-i bună şi perfectă,

Să le apere şi să le salveze pieptul şi sînii.

63

La rîndul lor, caii nu se grăbesc greşit,

Ba se feresc, mai de grabă decît berbecii:

Calul războinicului păgîn căzu ucis pe loc,

Cel ce scăpase cu viaţă de multe ori.

Calul străinului a căzut în iarbă, dar a înviat

Mai întîi pe partea unde primea pinteni.

Calul regelui sarazin a rămas întins, mo0rt,

Apăsînd cu toată greutatea sa pe stăpîn.

64

Campionul necunoscut a rămas în picioare,

Văzînd calul celuilalt căzut la pămînt.

Socotind că o mare parte din război s-a făcut,

Nu mai catadicsi să reia lupta fără rost.

Şi văzînd că-n pădure îi este drumul drept şi deschis,

Cu mare viteză merse mai departe.

Şi înainte ca păgînul să iasă de sub cal,

La o milă sau mai puţin era deja departe.

65

Ca şi ţăranul prost privind uimit

Cum i-a trecut fulgerul pe la nas

Şi se uită cum focul se extinde pe mirişte –

De sub calul său mort s-a scos încet-încet.

Se vedea ca fără coroană şi fără onoare,

Ca şi pinul fără frunze, văzut de la distanţă:

Păgînul s-a ridicat cu faţa tulburată –

Angelica era prezentă la aspra-i aventură.

66

Oftează şi geme, dar încă n-a luat foc,

Nu-i pasă de braţele şi picioare - acestea-s rupte şi sparte,

Dar numai de simpla ruşine. Nici înainte, nici după, în toată viaţa sa,

El n-a avut obrazul atît de roşu:

Dar şi mai mult, martora căderii sale e Doamna sa

Care a trebuit să-l ridice de sub greutatea calului mort.

Ea a rămas mută, cred eu, numai pînă cînd

Î-au mai revenit graiul şi meliţa.

67

„Hei!... Ah! (zise ea) Domnule, nu vă faceţi griji!

Înfrîngerea nu-i din vina Dumneavoastră,

Ci a calului – fiind lipsit de odihnă şi hrană,

Nu i-a convenit noul turnir periculos.

Nici unui războinic gloria nu-i creşte,

Dacă de spectacole a fost învins:

Deci, rezultă că, în măsura în care ştiu, îl stimez

Pe acela care primul renunţă la luptă.

68

În timp ce-l aşează bine pe Sarazin,

Iată că soseşte un sol c-un corn şi-o taşcă,

Pe un armăsar în galop,

Un mesager întristat şi obosit.

Cînd a fost mai aproape de Sacripante,

Îl întrebă dacă n-a văzut un scut alb

Şi un panaş alb la coif, adică dacă

A văzut un astfel de războinic trecînd prin pădure. 

69

Regele Sacripante răspunde: „ – După cum vedeţi,

M-a învins, sunt pe jos, iar el e departe acum.

Şi fiindcă ştiu cine m-a îngenuncheat,

Fă cumva să-i ştiu şi numele.”

Şi i s-a răspuns: „ – Dacă tot mă-ntrebi,

Îţi voi spune fără să te menajez:

Trebuie să ştii că a crescut în şa

Cu mare nobleţe o fecioară blîndă.

70

Ea-i foarte curajoasă şi-i foarte, foarte frumoasă,

Nici numele-i celebru n-am să ţi-l ascund:

Bradamante e cea care te-a făcut fericit,

Să poţi cîştiga toată onoarea lumii”

Apoi, astea fiind spuse, în galop mînă calul,

Lăsîndu-l pe Sarazin încîntat de poveste,

Şi nu ştiu cum să spun şi ce făcea,

Spălîndu-şi faţa de ruşine cu flăcări.

71

Apoi, mult timp s-a gîndit la întîmplare,

În cazul său, cu cruzime, şi în zadar, în fine,

Dacă a găsit că bătaia pe care i-a tras-o o femeie

L-a pus pe gînduri, nu înseamnă mai puţină durere.

A fost urcat pe alt bidiviu, tăcut şi mut:

Şi fără un cuvînt, în linişte deplină.

Apoi Angelica s-a urcat în spate,

Rezervîndu-şi un loc mai liniştit

72

N-au mers bine vreo două mile

C-au fost potopiţi, jur-împrejur,

De-un zgomot mare, un vacarm, de se părea

Că pădurea se cutremura din rădăcini.

Şi puţin după aceea a apărut un cal mare,

Împodobit cu aur şi bogat decorat,

Sărind peste tufişuri şi pîraie, cu zgomot

Înfiorînd copacii, nestrunit de nimeni.

73

„ – Dacă ramurile încîlcite şi aerul pîclos

(a zis Domniţa) şi ochii mu mă înşală,

Baiardo e-armăsarul, care-n mijloc de codru,

Cu multă gălăgie ne închise calea.

Acesta-i sigur Baiardo, eu îl recunosc:

A!... Desigur! A priceput necazurile noastre! –

Un singur bidiviu pentru doi nu-i de ajuns,

De-aceea vine el – la timp - să ne ajute.

74

Circazianul descalecă şi se apropie de armăsar,

Cu gîndul de a pune mîna pe frîu.

Cu crupa-i dă armăsarul răspunsul,

Cît de curînd, rotit, ca un fulger.

Dar n-a fost chip să-şi împlnească planul:

Sărmanul Cavaler, dacă armăsarul l-ar fi lovit în plin!

Căci calul avea atîta putere în copite

Cît ar fi spulberat şi-un munte de metal.

75

Atunci se duse blînda Domniţă

C-o-nfăţişare smerită şi gesturi omeneşti,

Ca şi un stăpîn înconjurînd un cîine credincios,

Care vreo două-trei zile a fost plecat departe.

Baiardo, cu memorie bună, şi-a amintit-o,

Căci la Albracca l-a hrănit din mînă,

Pe vremea cînd l-a iubit atît de mult

Pe Rănaldo, pe-acel atît de crud şi-atît de ingrat.

76

Cu mîna stîngă preia conducerea,

Cu cealălaltă îi atinge şi-i simte gîtul şi pieptul:

Acest armăsar uimitor de inteligent,

Ei, ca un miel i se supune.

Înte timp, Sacripante profitînd de prilej:

Sare pe cal, îl srînge-ntre pinteni, să-l ţină aproape.

Domniţa lasă liber bidiviul, în timp ce acesta

Dă înapoi şi se uşurează de greutate, la jumătate.

77

Apoi, întorcîndu-şi ochii, mirată vede

Venind, zăngănind armele, un călător care devine uriaş.

Vine, vine, tot roşu de ciudă, de mînie şi de furie:

Ea-l recunoaşte, ştie că-i fiul Ducelui Amon.

Îl iubea mai mult decît viaţă şi toate dorinţele.

Ura şi fuga-i mai mare, ca un braţ de macara.

Mai înainte l-a urît de moarte –

Acum, ea îl iubeşte – cum schimbă Soarta rolurile!

78

Şi acest lucru a fost cauzat de două fîntîni

Care au efecte opuse, ca două licori,

Ambele în Ardeni, şi nu sunt departe:

Una umple inima de dorinţa rară de a iubi;

Cine bea din cealălaltă rămîne fără iubire,

I se schimbă-n gheaţă primele înflăcărări.

Rinaldo a băut din prima şi arde de iubire –

Angelica din cealălaltă şi-l urăşte şi fuge. 

79

Acea apă e-un amestec de otrăvuri secrete,

Care modifică ingrijirea din dragoste în ură –

De pildă, Domniţa pe care-a văzut-o Rinaldo,

Cu ochi senini subit întunecaţi.

Cu voce tremurătoare şi chip întristat,

L-a implorat pe Sacripante să nu-l ducă gîndul

Pe-acel războinic apropiat să nu-l aştepte,

Ci împreună să fugă-vînt, el şi ea.

80

„ – Prin urmare (zise Sarazinul), ai

Atît de puţină încredere în tine,

Să apreciez că-s inutil şi nu-s bun,

Măcar capabil, să te apăr împotriva lui?

În bătălia de la Albracca, ţii minte?, eram deja

Ieşit din minţi, şi-n noaptea aia am fost

Să vă urez de sănătate, singur şi gol,

În contra lui Agricane şi  a oştirii lui, scut vouă?”

81

Ea nu-i răspunde şi nu ştie ce să facă

Pentru că Rinaldo este atît de aproape de ea.

El, de departe pe Sarazin îl ameninţă,

Cînd îşi vede armăsarul şi-acesta-l cunoaşte,

Şi cînd recunoaşte chipul de înger

Care i-a incendiat inima cu iubire.

Dar urmarea, între aceşti doi superbi

Cavaleri, vreau în alt cînt să v-o păstrez.

Savin BADEA (traducerea)

Vezi şi:

ORLANDO NEBUNUL - CÎNTUL 1